Ceai sau cafea?


”Ceai sau cafea?”, o întrebă necunoscuta când ajunse în dreptul ei. Ea își ridică ochii și nu știa ce să spună. Privirea i se pierdea prin mulțime. A întins mâna și … Undeva în interior simțea că se lăsa o liniște adâncă.

*****

”Ceai sau cafea?”, îl întreba de cum ajungea în pragul ușii. Era întrebarea cu care îl întâmpina întotdeauna, de vreo 30 de ani. De obicei El bea ceai. Cafea prefera doar în zilele în care se simțea stresat.
”Ceai sau cafea?” , l-a întrebat atunci când a intrat prima dată în casa Ei, chiar înainte de a afla cum îl cheamă.
Era aproape o copilă care răzbătea singură prin furtunile destinului. Abia intrase la facultate și viața îi luase orice sprijin. Era singură și plină de datorii în casa în care copilărise. Părinți dispăruseră în urma unui tragic accident de circulație și o haită de neamuri hrăpărețe o ataca zi de zi.
Vânduse aproape tot din casă pentru a putea să-și achite datoriile. Camerele, cândva mobilate cu gust, erau goale. Doar la bibliotecă nu renunțase și la câteva piese din bucătărie pe care nu le dorise nimeni. Dormea pe o saltea subțire, direct pe pardoseală.
Hainele, puține, dar pe care știa să le combine cu gust, stăteau rânduite frumos în cutii de carton. Era genul de femeie pe care două cârpe asortate, înnodate și prinse la mijloc cu o broșă, o făceau să pară coborâtă din albumele de modă de la Paris. Avea un simț al eleganței cum nu mai văzuse la alte fete.
În acei ani de tinerețe, în camera în care își beau ceaiul sau cafeaua, stăteau direct pe jos, pe niște perne sau pe niște cutii pline cu foi de la cursurile studențești. Ceștile de cafea, dacă aveau noroc, se întâlneau pe o cutie mare de carton. Scrumiere făceau din orice, de la pachete de țigări goale, cutii de conserve, doze de suc și chiar din coli de hârtie împăturite în patru.
Confortul fizic era neînsemnat. Fumul de la țigări, nelipsit din atmosfera camerei, evada ușor prin crăpăturile ferestrei. Se simțeau bine unul în preajma celuilalt și asta era tot ce conta. Cu timpul a adus acolo ceva mobilă de căpătat. Puțină, cât să poată sta confortabil.
Un fotoliu extensibil cu mecanismul ruginit și tapițeria uzată pe care era mereu aruncat un pled, un scaun vechi, de vreo 60- 70 de ani, cu spătar curbat ce se prelungea cu două brațe, pe care îl primise de la o bibliotecă publică ce-și schimbase mobilierul, și o măsuță pentru cafele, bine închegată dar cu furnirul crăpat pe la colțuri.
Lângă fereastră, în dreptul prizei, se afla un pick-up și o mulțime de discuri de vinyl, sprijinite vertical în trei rafturi așezate direct pe pardoseală. Muzică pop, rock, disco din anii 80 și muzică simfonică.
În camera tinereții lor muzica năvălea prin difuzor de pe discurile negre și uzate.
După 30 de ani, era un fel al lor de a ține timpul pe loc.
Ca în orice scenariu ieftin, le făcuse cunoștință un amic. Dar dacă într-un scenariul ieftin cei doi găsesc drumul spre o relație pe orizontală, între ei relația era perfect verticală și trainică așa cum doar între adevărații camarazi se poate închipui.
Așa a fost de la început și așa rămăsese. Niciunul nu a depășit acea graniță care duce spre Rai sau Iad. Țineau prea mult unul la altul pentru a risca să-și lase cicatrici pe suflete.
Acuma, toată casa era pusă la punct, doar camera în care băuseră prima cafea rămăsese la fel. Își păstraseră tinerețea într-o cameră cu mobilă de căpătat și afișe lipite pe pereți. O cameră afumată, dar cu acel parfum al anilor în care nu aveau mai nimic. Se aveau unul pe altul și asta era suficient. Doi oameni ale căror singurătăți se întâlneau la o cafea sau un ceai.
”Ceai sau cafea?”, îl întreba și după 30 de ani. Era ca un cod secret al lor.
Știa că rareori El bea cafea, dar întrebarea era pusă mai degrabă pentru a-l auzi cum spune: ”Ceai”! ori ”Cred că merge o cafea”! În felul ăsta știa în ce stare se află.
După ce primea răspunsul, dispărea în bucătărie. Dacă era zi de cafea se auzea lingurița trăncănind în ibric. Lăsa vasul pe aragaz și se întorcea în cameră. Se așeza întotdeauna în colț, pe fotoliu, strângându-și picioarele sub ea, ca o școlăriță.
Apoi își aprindea o țigară, trăgea adânc în piept, după care privirea i se pierdea în norii de fum.
La început o tachina că scoate fum pe nări și că așteaptă ziua în care va scoate și flăcări. Atunci privirea ei îl fixa cu o tandrețe ucigătoare. Era genul de privire în care El întotdeauna citea un vers de Cesare Pavese: ”Va veni moartea și va avea ochii tăi!”… ”Verrà la morte e avrà i tuoi occhi”.
Dar nu i-a spus-o niciodată. Era secretul lui. Singurul SECRET pe care îl avea față de Ea.

*****

În urmă cu o săptămână, într-o zi de aprilie, viscolul îi întorcea umbrela pe dos. Zăpada îi intra în ochi, în nas, în urechi, pe după gulerul paltonului. El aștepta. Nu intra până nu venea Ea să-i deschidă. La fel și la plecare. Ea avea grijă să-l conducă până la poartă indiferent că ploua, trăsnea, ningea sau soarele topea pământul. Ori că venea, ori că pleca, întotdeauna îi zâmbea din spatele porții.
Deoarece cheia era întotdeauna la Ea!
E adevărat că nici El nu sosea neanunțat. Niciodată nu sosea neanunțat.
Sunetul rece al arcului de oțel care descuia poarta era singurul mesaj de bun-venit pe care aștepta să-l audă. Îl liniștea, era ca o formulă secretă ce-l ducea în altă viață.
Cheia a pocnit scurt de două ori. Poarta s-a deschis. Ea s-a lipit de peretele casei și după ce El a trecut, a încuiat-o repede.
El a grăbit pașii, a urcat cele trei trepte din fața ușii, a intrat în hol, s-a scuturat de zăpăda de aprilie, după care, cu un mers ușor aplecat, s-a îndreptat spre camera tinereții lor.
Ea l-a urmat fără să se grăbească. A aruncat cheile pe colțul unei etajere din hol după care a strigat: ”Ceai sau cafea?”.
”O cafea, te rog! Ba chiar două! Am obosit! Avem timp de două. ”
”Atunci, două să fie!”
Nu l-a întrebat de ce. Era ca o carte deschisă pentru Ea. Nu trebuia să-l întrebe nimic. Știa să-l citească până la ultima filă.
A dispărut repede în bucătărie și imediat s-a auzit clinchetul linguriței care învârtea cafeaua în ibric. Apoi s-a întors și s-a așezat în fotoliu. Era locul ei. El statea doar în scaunul de la bibliotecă. Spunea că se simte ca un cărturar. Între timp pusese un disc cu Imperialul lui Beethoven. Erau acordurile care îi dădeau curaj.
Ea și-a aprins o țigară. Fulgii rătăciți se topeau în părul Ei și picăturile de apă se scurgeau pe gât, peste claviculă și alunecau spre piept. Cele mai multe se pierdeau absorbite de marginea tricoului, cu mult înainte de a reuși să-i mângâie sânii. Ce păcat! Anii lăsaseră puține urme pe trupul ei care păstra curburi de adolescentă. Părul mai mult șaten decât blond îi cobora în valuri inegale până mai jos de gât. Îi plăcea s-o vadă nepieptănată, sălbatică, așa cum își închipuia că ar trebui să arate o amazoană.
Deseori o urmărea, fără a fi insistent. O privea cum pășea cu tălpile goale pe parchetul din cameră împrăștiind discret, cu o mișcare legănată din șolduri, toată feminitatea din ea. Făcea pașii mici și apăsați, lăsând urme calde ce se evaporau încet.
Se spune ca Pavarotti nu-și privea partenerele atunci când cânta alături de ele. La fel e și cu cei care scriu. Nu poți să scrii despre o femeie dacă o privești. Nu trebuie să fie în fața ta, ci in mintea ta.
Ținea la femeia din fața lui într-un fel special. Nu ca la o iubită. Pe iubită o dorești, o vrei alături, doar pentru tine.
La Ea ținea ca la un vis. Poate nu era cel mai frumos vis din viața lui, dar era cel mai lung, cel mai stabil, era visul care îi aducea un echilibru și asta era suficient. În jurul Ei se crea universul în care El se simțea liber.
Îl cunoștea mai bine decât orice femeie care trecuse prin viața lui. Multe au intrat și mai târziu au plecat, așa cum pleci dintr-o gară unde aștepți un alt tren, pentru o nouă destinație. Nu a încercat să oprească pe niciuna. Când o femeie te privește cu milă înseamnă că e mai sănătos să plece. Pentru amândoi. Ea a stat în ușa vieții lui și a privit mereu. Nu l-a judecat niciodată și pentru asta a lăsat și el ușa vieții deschisă. Nu s-a ascuns de ea.
Așa trecea o oră, uneori două, privind unul spre viața celuilalt. Și se termina și cafeaua, și poveștile. Apoi el se ridica să plece. Ea îi spunea să mai stea, dar el privea cu insistență la ceas. Nu-l aștepta nimeni, dar nu voia să ocupe din timpul Ei mai mult decât trebuia.
O felie din tortul vieții Ei îi era suficient.

*****

”Ceai sau cafea?”, repetă femeia. ”Știți, așa îi plăcea lui: ori ceai, ori cafea!”
Privea încurcată spre tava cu cești din plastic. Era prima dată când nu putea răspunde. Întotdeauna întrebarea aceasta o punea Ea.
Își aprinse o țigară și privi spre piatra lustruită în spatele căreia pământul reavăn se usca. Douăzeci și nouă de litere scrijelite spuneau ultimul lui secret: ”Va veni moartea și va avea ochii tăi”.

*****
PS: Traducerea poeziei ”Va veni moartea și va avea ochii tăi” aparține lui Claudiu Komartin.

Dragostea și ura


Prima seară de toamnă. Am ieșit să mă plimb. 9.30 . Când ajung în Sărărie (una dintre cele mai vechi și lungi străzi din Iași) doi tineri se certau. Cred că aveau cam 17 ani. El în picioare. Ea stătea pe o porțiune de beton a unui gard. El acuza. Ea se justifica.

După jumătate de oră, la întoarcere, cei doi erau tot acolo. Ea în picioare. El așezat pe bucata de beton. Ea acuza. El se justifica.

E clar că dacă au stat jumătate de oră să se certe, au totuși ceva să-și spună. Până la urmă nu-i ținea nimeni legați acolo.

Copiii aceștia au pierdut jumătate de oră din viață căutând ”numitorul comun”. Doar că îl căutau acolo unde nu trebuie.

Suntem atât de diferiți unii de alții. Doar dragostea și ura ne fac egali.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL

Ganduri in noapte


Cred că era prin 2010 când un coleg de presă se întreba într-un editorial dacă suntem cumva nebuni, referindu-se la toata această scară de valori inversată care pare că a devenit un nou model de viață.

Îi răspundeam atunci, la o săptămână distanță, cu un text în care încercam să argumentez că nu suntem nebuni ci… mai grav, trăim într-o perpetuă minciună. Și puneam pe hârtie o serie de gânduri la miez de noapte. Erau reflexe ale unor lecturi de la vremea respectivă.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL

Doamna profesoara de istorie Olga Diaconu, in 1989


Un fragment dintr-o filmare din 1989… Doamna profesoara Diaconu Olga la ultima ora de istorie tinuta la clasa a XII-a A  (diriginte prof. Suditu Ileana) de la Liceul Mihai Eminescu din Iasi.

Doamna Diaconu a  fost si profesoara noastra, a celor care am terminat cu un an inainte, in 1988, la clasa de mate-fizica (diriginte prof. Amalinei Valerian).

dna profesoara de istorie Diaconu Olga, Liceul Mihai Eminescu din Iasi , 1986
O imagine cu dna profesoara Diaconu Olga, din 1986, cand terminam clasa a X-a si ne pregateam pentru examenul de treapta a II-a

A fost profesoara noastra inca din clasa a V-a. Cel mai bine imi amintesc orele de istorie antica, mai ales cele despre Grecia Antica, dublate de lectura Legendelor Olimpului. Daca va amintiti, erau cele doua volume intr-o editia prescurtata de Al. Mitru. Un volum era despre Zei si celalalt despre Eroi.

Am revazut-o pe doamna profesoara Diaconu Olga in 2008, cand am sarbatorit 20 de ani de la terminarea liceului. O mai intalnesc din cand in cand pe strada.

Cred ca e un sentiment special sa te salute cineva pe strada si apoi sa-ti spuna ca i-ai fost profesor acum 20 – 30 de ani… Incerci sa-ti aduci aminte de copilul pe care l-ai avut in fata, privind la adultul care te-a salutat. Sunt convins ca de multe ori e greu sa mai faci usor o asociere vizuala. Poate doar numele sa-ti revina in memorie… dar sunt convins ca simplul fapt ca cineva isi aminteste ca i-ai fost dascal cu zeci de ani in urma, te face sa traiesti un sentiment al implinirii…

Cititi si:

Prof. Amălinei Valerian, dirigul nostru, ținând o ora în 1989 – video

Domnului profesor Inocentiu Macareanu: Merci professeur!!!

Prof. Amălinei Valerian, dirigul nostru, ținând o ora în 1989 – video


Prof. Amalinei Valerian, dirigul nostru, promotia 1988, Liceul Mihai Eminescu din IasiOricât de mult ai vrea să vorbești despre un profesor drag, niciodată nu-ți vor ajunge cuvintele pentru a spune totul.

Mi-am reamintit de dirigul nostru nu doar pentru că a fost sfârșitul anului școlar, ci și pentru că am găsit prin arhiva digitală o copie după o înregistrare video din 1989, realizată la un an după ce noi terminasem. (Suntem promoția 1988, mate-fizică, a Liceului Mihai Eminescu din Iași)

Câteva momente, din ultima oră la clasa de mate-fizică. Mulțumesc și pe această cale colegilor din promoția care a urmat după noi pentru că au reușit să-l înregistreze. Profit de ocazie și vă propun să vizionați un montaj pe care l-am realizat ca un amator care se joacă pur și simplu, nostalgic, cu niște amintiri care au prins viață.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL:

Un dascăl greu de uitat: prof. Amalinei Valerian, dirigul nostru…