Locuri in care pulsul vietii bate cu 100 de ani in urma


Pentru că am casa întoarsă pe dos dintr-un motiv care se numește reamenajare interioară, dar de fapt e o banală și chinuitoare zugrăveală, a trebuit să scormonesc și prin toate sertarele, dulapurile și cotloanele în care depozitasem în ultimii ani grămezi de hârtii, manuscrise mai mari sau mai mici puse frumos în dosare, cărți, cutii cu tot felul de amintiri din perioada când lucram pentru Evenimentul Zilei (1992 – 1998) și să le scot la lumină. La unele mă uitam lung și treceam cu mâna peste ele încercând să-mi amintesc de o vreme în care chiar credeam că presa e tot ce poate fi mai frumos pe lumea asta. O fi fost…. Așa am găsit un text despre câteva cătune din județul Neamț, împrăștiate la granița dintre trei județe. Un manuscris care poartă data de 27 iunie 1997 – Evenimentul Zilei, Biroul de presa Iași. Sunt aproape 20 de ani de atunci. Nici nu-mi vine să cred. Nu mai știu dacă a fost publicat la vremea respectivă. Scriam destul de mult, dar nu se publica totul.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL

Advertisements

Pe drumuri de munte… intr-un week-end


Iata povestea unui week-end, de la Iasi la Campulung Moldovenesc, cu opriri la Agapia, Varatec si Petru Voda…

Transrarau

“Plecăm cu o întârziere de o oră, dar sunt fericit ca e înnorat. Înseamnă că am scăpat de caniculă. Copiii stau pe bancheta din spate, privesc la desene animate pe o tabletă și se hârjonesc. Eu privesc la desenele animate de pe șosea. Nu vă mirați. Unii conduc de parcă ar fi în desene animate. Le trimit gândurile mele bune lor, neamurilor lor și mai ales instructorilor care i-au învățat să conducă.”

Cititi continuarea pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: Pe drumuri de munte… note și notițe (I)

Am urcat apoi pe Rarau , pana la cota 1649 (veti vedea cum…) si am coborat pe un drum de poveste, pe Transrarau spre Chiril. Am trecut apoi prin Cheile Zugrenilor, Vatra Dornei, Pasul Mestecanis si inapoi acasa.

“Drumul este înghițit de ceață. De fapt e vorba de nori. Practic putem spune că suntem cu capul în nori de data asta. Dacă n-ar fi ploaia cred că ar fi chiar romantic. Nu întâlnim prea multe mașini… semn clar că vremea a stricat planurile multora. Încerc să fac fotografii din mersul mașinii. Știu că nu sunt grozave, dar măcar sunt un argument că „noi am vrut, dar n-am putut”.”

Cititi continuarea pe blogul meu depe site-ul revistei TIMPUL: Pe drumuri de munte… ploaie, note și notițe (II)

 

Cersetorii: scurte povesti despre viata…


cersetor homeless

Scurte povesti despre viata… Le spun întotdeauna tinerilor aspiranți la profesia de jurnalist: „Niciodată nu poți să știi ce poveste se ascunde în spatele fiecărui om de pe stradă… dar mai ales n-ai să știi ce poveste de viață ar putea avea un om care doarme pe străzi. De aceea e bine să nu-ți înfrânezi curiozitatea. Cerșetorii nu s-au născut cerșetori. Există o istorie a devenirii lor. Subiectele de presă nu stau în comunicate, în emailuri, în surse mai mult sau mai puțin oficiale. Subiectele adevărate de presă sunt sub privirea ta. Trebuie doar să știi să le vezi. Abia atunci ești jurnalist adevărat”.

Peste tot, in jurul nostru, exista povesti nespuse. Unele mai vesele, altele mai triste. Pe cele vesele nu le vedem prea des. Pe cele triste le putem ghici, dar nu o sa le stim niciodata daca nu ne oprim pentru o clipa sa le ascultam. Priviti la un cersetor de pe strada si deja pare ca stiti cine este. Un individ ratat. Ascultati-i povestea si s-ar putea sa va schimbati opinia. De multe ori poate ca cersetorii nu sut niste oameni ratati, ci niste rateuri ale societatii in care traiesc. Iar societatea o formam noi toti, si suntem responsabili pentru felul in care arata.

Cititi despre cativa cersetori din Iasi pe care i-am cunoscut pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: Cerșetorii, ”leproșii moderni” ai marilor orașe 

Sase mii de kilometri prin istorie cu profesorul Marcel Tanasachi


Un comentariu lasat zilele trecute de un cititor la textul Manastirea Dobrovat, deocamdata este altceva… NU dati buzna… nu-i pentru turisti mi-a readus in minte povestea profesorului Marcel Tanasachi, un om care si-a dedicat cariera pentru a forma mici arheologi, dintre care unii au devenit mai tarziu specialistii de astazi. L-am revazut pe profesorul Tanasachi in 2002 si am stat de vorba cateva ore cu aceeasi placere si curiozitate pe care o aveam cand eram copil. Anul trecut, in 2014, am aflat ca domnul profesor ne-a parasit intre timp…

*** 

Pe profesorul Marcel Tanasachi l-am cunoscut in urma cu vreo 35 de ani. Eram elev la un liceu din Iasi, iar el conducea cercul de Arheologie- Muzeografie, din cadrul Casei Pionierilor, cum se numea atunci Clubul elevilor de astazi. Era un pici de nici un metru jumate inaltime, cand am intrat pentru prima data in camera plina de oale sparte, bucati de unelte din silex, machete de cetati, bucati de cartoane cu desene ciudate, saci cu ipsos, nisip ori lut, din strada Saulescu. Intre toate acestea se afla un munte de om, cu o mustata bogata si cu voce blanda de bunic sfatos, care stia raspunsurile la orice intrebare pe care i-o puneam. Paleolitic, neolitic, Cucuteni, medieval, migratie, voevozi, totul incepea sa capete contur si inteles atunci cand le explica el.

Profesorul Marcel Tanasachi
Multe generatii de elevi i-au trecut prin mana si au invatat sa asculte glasul pamantului, sa descopere izvoarele istorice sub un musuroi, intr-un mal de pariu, intr-un ciob de oala. Pe unii microbul i-a prins atat de tare, incat si-au facut o profesie din asta.

Inceputul unei pasiuni

Povestea profesorului Marcel Tanasachi, un creator de mici arheologi, incepe prin 1964, cand, fiind profesor de limba romana la Popricani a luat si o completare de norma la istoria antica pentru clasa a V-a. In timpul unui cerc pedagogic, la Tiganasi, a observat intr-o clasa niste cioburi de oale vechi si si-a dat seama ca un astfel de material didactic i-ar face orele mai atractive. Din pacate nimeni nu-i dadea asa ceva. Atunci a apelat la copii, ca in drumurile lor prin tarina, pe imasuri, sa caute astfel de cioburi, monezi vechi si tot felul de lucruri care putea fi vestigii istorice. “A fost destul de greu de stirnit interesul celor mici, dar la un moment dat, un baiat mi-a adus o moneda pe care specialistii de la Iasi au clasificat-o ca fiind frantuzeasca, de pe la 1600 si un unicat in Romania. Vestea i-a mobilizat pe scolari care au inceput sa aduca la scoala tot ce gaseau pe cimp. La un moment dat, un elev a venit cu o piesa din os slefuit, ascutita, un fel de suvac sau impungator. Mi-am dat seama ca este ceva deosebit si m-am prezentat cu ea la Palatul Culturii. Dupa doua zile au venit la Popricani arheologii Adrian Florescu si Dan Teodor. Am plecat cu ei pe imasul unde elevul respectiv gasise piesa, si am ramas uimit cum discutau: «Acolo paleolitic, epoca bronzului, aici migratii, medieval secolul XIII» si multi alti termeni pe care ii stiam dar nu intelegeam care era legatura cu imasul unde pasteau vitele. Si atunci i-am intrebat ce inseamna toate acestea. Iar Adrian Florescu mi-a spus sa ma uit in jos, prin iarba. Si am avut un soc. Din pamant, se vedeau cum ies la suprafata zeci de cioburi de oale. Dupa ceva timp, am plecat spre Cotu Morii pentru a vedea o colectie numismatica la un gradinar. Pe drum, intr-un mal surpat al Jijiei am vazut urmele de vase. Am inceput sa sap si astfel am descoperit o necropola tracica, adica un cimitir, din secolul 11 i.e.n., cea mai mare din Moldova, cu 11 morminte, cu vase de ritual intregi. In acest fel microbul mi-a intrat definitiv in singe.” povesteste profesorul Marcel Tanasachi.

6000 de kilometri intr-un an

Din 1972 profesorul Marcel Tanasachi a venit in Iasi, direct la Casa Pionierilor, unde a infiintat cercul de Arheologie-Muzeografie, pe care l-a parasit dupa 25 de ani, odata cu iesirea la pensie. Mii de elevi au invatat de la el ce inseamna istoria adevarata si cum poate fi citita intr-un ciob de oala. In peregrinarile duminicale prin judet, cu elevii dupa el, a descoperit nenumarate locuri unde cu mii de ani in urma au trait oameni. O munca titanica a depus, dupa cum isi aminteste, impreuna cu arheologul Vasile Chirica pentru realizarea “Repertoriului arheologic al judetului Iasi“. Timp de un an de zile, incepand cu toamna lui 1982 si pana in 1983, impreuna sau separat, cei doi cercetatori impatimiti au strabatut judetul, pas cu pas, intreband localnicii despre fiecare palma de pamant pe care calcau. Mai mult, informatiile primite de la elevii sai, l-au ajutat foarte mult pentru identificarea zonelor, iar numele micilor arheologi au fost mentionate in lucrare. “Am avut noroc ca a fost un an secetos si o iarna blinda. Tin minte ca era in ianuarie si mergeam pe camp doar in camasa. Patru zile pe saptamana eram pe teren. Joia, vinerea, sambata si duminica. N-am avut sarbatori, n-am avut odihna. De luni pana miercuri imi tineam orele iar apoi plecam pe dealuri. Cred ca am facut in acel an vreo 6000 de kilometri pe jos. Trebuia sa terminam lucrarea in acel an, pentru ca altfel se redistribuiau fondurile. Dupa ce am scris-o, am stat cu domnul Chirica inca 13 zile si am dactilografiat-o singuri, desi nu mai facusem asa ceva pina atunci. Oricum, a fost a treia lucrare de acest gen din tara. Inaintea noastra mai aparusera la Botosani si Vaslui.”

Secretele istoriei

Apoi, dascalul meu de arheologie mi-a povestit despre “Balerina de la Carniceni“, o pictura pe un vas ce este unicat in Europa si care stabileste o legatura intre epoca pietrei si a bronzului.

Profesorul Marcel Tanasachi si un vas din cultura Cucuteni
Discutia aluneca usor spre cultura Cucuteni, despre care s-ar parea ca este vatra mitologiei universale, fiind cea mai reprezentativa cultura neolitica europeana. De aici au plecat spre rasarit miturile cosmogonice ce stau la baza intregii mitologii.
Ceea ce ma da gata este informatia potrivit careia Voevozii romani, in special Stefan cel Mare si Petru Rares, au creat o retea intreaga de drumuri strategice prin toata Moldova. Este vorba de poduri din piatra care traverseaza rape ce nu se afla pe cursul drumurilor obisnuite, despre carari pietruite prin codri, ascunse de coroanele rotate ale copacilor, ori prin locuri pustii.
Exista doua intersectii ale drumurilor comerciale cu astfel de drumuri secrete: unde se varsa Suceava in Siret si unde are loc confluenta dintre Moldova si Siret. Doar prin existenta unor astfel de drumuri secrete se poate explica victoria ostilor romanesti in fata puhoaielor otomane ori tatarasti.
In final, pentru a pune capac la toate, profesorul Tanasachi imi arata un vas-suport, folosit la ritualuri, din cultura Cucuteni, descoperit la Scinteia. L-a restaurat si il foloseste pentru o lucrare stiintifica. Privesc uimit aceasta creatie cu o vechime de peste 5000 de ani. “Vasul este decorat cu motive care semnifica nasterea, viata si moartea. Motivul din partea de sus semnifica procesul nasterii simple, apoi in partea de mijloc se poate observa procesul nasterii gemelare si in final, la baza este reprezentata spirala vietii, care se strange pina la maturitate, se destinde apoi spre batrinete, dupa care dispare in neant.” Aceasta demonstreaza cit de religiosi erau oamenii dintr-o civilizatie pe care o consideram inferioara. Pentru ei totul avea o semnificatie si nimic nu era intimplator. Ce mai avem in comun cu cei care ne-au fost stramosi pe aceste meleaguri?
Plec de la profesorul meu de arheologie, cu ochii in pamant, ca acum 20 de ani cand strabateam ogoarele in cautarea vreunei bucati de oala, dar realizez in scurt timp ca asfaltul si gropile orasului nu-mi vor oferi nimic. Betoanele turnate fara mila au reusit sa acopere, pentru alte mii de ani, izvoare de istorie pentru care nu s-au nascut, inca, oamenii care sa le
descopere.

“Uriasa” din Cimitirul Eternitatea, un mit ingropat in uitare


De mai bine de doua secole, pentru majoritatea iesenilor trecuti in lumea dreptilor, ultimul drum a fost la Cimitirul Eternitatea, situat pe dealul Tatarasi. Mai bogati sau mai saraci, dusi la groapa cu dricul, cu fanfara, ori mai nou cu masini marca Mercedes, toti au primit dreptul de a-si odihni oasele, pe vecie, in pamantul galben al tintirimului. Cei mai instariti si-au facut cavouri placate cu piatra ori cu marmura, au pus cruci grele de beton ori statuii care reprezinta arhangheli si ingeri. Fiecare mormant inchide in el o poveste. Povestea celui care priveste spre aceasta lume dintr-o fotografie incastrat in piatra rece a crucii.

Uriasa din cimitirul Eternitatea din Iasi

Statuia de peste doi metri

La vreo 20 de metri de biserica ‘Sf. Gheorghe‘ din Cimitirul Eternitatea, se afla un cavou, placat cu marmura neagra, care ar fi putut deveni un fel de loc de pelerinaj. Este cavoul familiei Rosetti. In fata obeliscului din marmura se afla o statuie, cea mai mare din cimitir, reprezentant o fata care sta intr-un genunchi si cu mainile impreunate se roaga. Ochii goi ii sunt ridicati spre cer, iar gura intredeschisa pare ca cere indurare.

Acesta este mormantul Uriasei din Eternitatea. Intre statuie si cimitir s-a creat o legatura foarte puternica. Inainte de 1990, nimeni nu amintea de Eternitatea fara a pomeni de Uriasa.

Nimeni nu poate spune cum a fost amplasata acea statuie acolo si pe cine reprezinta. Dar, cel putin inainte de 1990, legenda Uriasei circula din gura in gura si putea face din cavoul familiei Rosetti o veritabila atractie turistica.

Legenda

Groparii din cimitir se ofera repede sa-ti spuna povestea ei, daca le dai un pachet de tigari. Asa au auzit-o si ei de la altii. Cica ar fi fost fiica unui ofiter din Podu Iloaiei. Dar fata suferea de gigantism si la un moment dat, pe la 9 ani, a ajuns la inaltimea de trei metri. Atunci tatal a impuscat-o fara mila pentru ca era rusinea familie. Dupa aceea i-a parut rau, si a comandat statuia in amintirea ei. O alta versiune spune ca de fapt a trait pana la 27 de ani, si din cauza inaltimii isi facea haine si papuci la comanda. Apoi, se mai povesteste ca avea o forta extraordinar de mare, iar atunci cand strangea pe cineva in brate, pur si simplu il sufoca, deoarece nu-si dadea seama ca ii face rau. Cert este ca toate variantele se termina la fel: a fost impuscata de tatal sau.

Uriasa, Cimitirul Eternitatea din Iasi

 Adevarul?

Ciudat este ca pe mormantul familiei Rosetti nu este trecut nici un nume de femeie. Apar doar Raducano Rosetti, mort in 1872 si Lascar Rosetti, mort in 1887. Se spune ca de fapt in cavou sunt adapostite osemintele a sapte barbati si o femeie din neamul Rosetti. Pe femeie o chema Maria si era fiica de ofiter. A trait pana pe la vreo 70 de ani, fiind o membra activa a Comitetului Doamnelor Romane – Crucea Rosie. Asa ca este exclus sa fi fost Uriasa. Din documentele cimitirului reise ca statuia, reprezentand-o pe Fecioara Maria, a fost comandata in Italia, de catre descendentii familiei Rosetti, si amplasata la sfarsitul secolului al XIX-lea. Dar pentru ca la vremea respectiva era o aparitie neobisnuita in cimitirul Iasului, oamenii au scornit tot felul de povesti.

Citeste si: Povestea Patriarhului din Copou. Printr-o minune dumnezeiasca Teiul lui Eminescu a ales viata desi a fost la un pas sa moara…

Din pacate, autoritatile au ignorat acest mit si nu au stiut sa-l exploateze din punct de vedere al atractiilor turistice. A ramas un mit ingropat in uitare. Se stie ca micile legende urbane sunt mult mai gustate si cautate de turisti. Dar pentru a lua deciziile corecte in administrarea orasului nu-i suficient sa fii doar un functionar harnic, trebuie sa ai imaginatie, viziune…