Ceai sau cafea?


”Ceai sau cafea?”, o întrebă necunoscuta când ajunse în dreptul ei.  Ea își ridică ochii și nu știa ce să spună. Privirea i se pierdea prin mulțime. A întins mâna și … Undeva în interior simțea că se lăsa o liniște adâncă.


”Ceai sau cafea?”, îl întreba de cum ajungea în pragul ușii. Era întrebarea cu care îl întâmpina întotdeauna, de vreo 30 de ani. De obicei El bea ceai. Cafea prefera doar în zilele în care se simțea stresat.

”Ceai sau cafea?” , l-a întrebat atunci când a intrat prima dată în casa Ei, chiar înainte de a afla cum îl cheamă.

Citește tot textul Ceai sau cafea? Ultimul secret pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL.

Advertisements

Haruki Murakami despre Meseria de romancier


Meseria de romancier” nu este un manual despre scris, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Scriitorul japonez a considerat că după mai bine de 30 de ani de carieră trebuie să vină în fața cititorilor și să le spună cine a fost, cine este și cum s-au ”născut” cărțile sale.

Încă din primul capitol, Haruki Murakami face un portret al scriitorului, un portret prin care încearcă să demonstreze că un autor de cărți nu este neapărat un om special. A ”scrie” nu e un lucru atâta de greu cum se crede.

”A spune că «oricine poate scrie un roman» este, după părerea mea, nu o calomnie, ci mai degrabă un elogiu. (…) Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă”. (p. 11 – 12)

Pentru a justifica faptul că romancierii nu trebuie văzuți ca având calități ieșite din comun, Murakami punctează câteva pagini mai departe: ”Personal, nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași să scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești, sunt activitați care necesită o viteză redusă. Ca să descriu această viteză așa cum o percep eu, aș spune că scrisul e un pic mai rapid decât mersul pe jos, dar mai încet decât mersul pe bicicletă”. (p. 15)

Plecând de la aceste demonstrații, scriitorul japonez nu scapă ocazia de a fi ironic cu criticii literari. Prin comparație cu părerile lui G.G. Marquez despre critici, Murakami utilizează ironia fină. Pare că pune pe o poziție de inferioritate scriitorul dar lovește direct și fulgerător în critici.

”Destul de mulți critici literari nu pot înțelege un anumit tip de romane sau povestiri. Sau, chiar dacă le înțeleg, nu le pot exprima sub forma unei teorii. Unul dintre motive ar putea fi acela că, general vorbind, sunt mai deștepți decât romancierii, iar mintea le merge prea repede.”

Citește tot textul Haruki Murakami și o confesiune care dezarmează pe blogul meu de pe site-ul revistei de cutură contemporană TIMPUL.

Locul în care poezia a murit


Am revăzut azi, pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.

Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.

Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.

M-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.

Și m-am întors, din nou, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.

Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.

E un loc turistic

  • cu oameni grăbiți să-și facă o poză,

  • cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,

  • cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,

  • cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,

  • cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,

  • cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,

  • etc, etc … vă rog să completați…

     

E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.

 

Citiți textul integral pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: La Ipotești, în pădurea Lacului cu nuferi, poezia a murit

Rochia roșie… de la capătul drumului (fragment)


 

S-a învârtit în jurul stejarului, mângâindu-l cu o mână. S-ar fi spus că face un dans ritualic pentru a trezi la viață uriașul nepăsător.

A privit-o ”dansând” preț de câteva minute, apoi a coborât și el.

  • Ce zici? Îți place?
  • Ești nebun? Dacă îmi place??? Mi-aș face acuma o căsuță sub crengile lui.
  • Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar căsuța e parte din visul meu. O căsuță mică, o simplă cameră de zi și un dormitor la mansardă. Să ies dimineața și să-mi beau cafeaua stând în fund pe prag. Cred că mi-ar plăcea și o pipă.
  • Și altceva? Ce mai vezi în visul tău?
  • Nu-i suficient?
  • Crezi?
  • De ce nu?
  • Doar tu, cafeaua și o pipă? A naibii sunteți voi bărbații. Nici să visați nu știți.
  • Adică?
  • Ești egoist… sau e prea mic visul tău?
  • Visul meu e făcut pe măsura mea.
  • Și nu mai încape nimeni acolo?
  • Nu știu. Rămâne să vedem. Pană la urmă, fiecare vine cu visul lui și dacă cele două vise se întrepătrund, atunci poate ieși un vis frumos. Dar de cele mai multe ori viața nu prea are simțul măsurii. Spunea un tip, care din când în când le mai nimerește, unul Relea, sau cam așa ceva, că ”nu poți să intri în visurile unei femei doar pentru simplul fapt că ea îți umple visurile tale”.
  • Nu cred în visuri mari și visuri mici. Visurile n-au granițe, de aceea îți oferă ceea ce îți lipsește în viață: libertatea de a fi tu însuți.
  • Noi suntem nebuni? Despre ce vorbim? Hai, să vezi mănăstirea.
  • Ajungem și acolo, dar hai să mergem mai întâi … pană la capătul drumului…

 

Au urcat amândoi în mașină și au făcut pârtie prin ceață… pană la capătul drumului.

Citiți tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Rochia roșie… de la capătul drumului

Profesorii noștri – video 1989


Luna mai 1989,  la clasa a XII-a A de la Liceul Mihai Eminescu din Iași se țineau ultimele ore. Cineva, nu știu cine, avea un prieten cu o cameră video. Lucru rar la acea vreme. Se filma pe casete cu bandă. Ca la casetofoane, doar că erau mai mari. Mult mai mari.

Spre norocul tuturor celor care suntem absolvenți de Eminescu înainte de 1989, colegii noștri au reușit să surprindă câteva momente cu o serie de profesori de care ne amintim, acuma, cu drag. Nu vă mai țin de vorbă, postez doar filmulețele cu:

  • prof. de matematică Amălinei Valerian
  • prof. de istorie Olga Diaconu
  • prof. de fizica Rodica Perjoiu
  • prof. de engleză Constantin Paidos
  • prof. de franceză Dimitrie Terzici