Rochia roșie… de la capătul drumului (fragment)


 

S-a învârtit în jurul stejarului, mângâindu-l cu o mână. S-ar fi spus că face un dans ritualic pentru a trezi la viață uriașul nepăsător.

A privit-o ”dansând” preț de câteva minute, apoi a coborât și el.

  • Ce zici? Îți place?
  • Ești nebun? Dacă îmi place??? Mi-aș face acuma o căsuță sub crengile lui.
  • Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar căsuța e parte din visul meu. O căsuță mică, o simplă cameră de zi și un dormitor la mansardă. Să ies dimineața și să-mi beau cafeaua stând în fund pe prag. Cred că mi-ar plăcea și o pipă.
  • Și altceva? Ce mai vezi în visul tău?
  • Nu-i suficient?
  • Crezi?
  • De ce nu?
  • Doar tu, cafeaua și o pipă? A naibii sunteți voi bărbații. Nici să visați nu știți.
  • Adică?
  • Ești egoist… sau e prea mic visul tău?
  • Visul meu e făcut pe măsura mea.
  • Și nu mai încape nimeni acolo?
  • Nu știu. Rămâne să vedem. Pană la urmă, fiecare vine cu visul lui și dacă cele două vise se întrepătrund, atunci poate ieși un vis frumos. Dar de cele mai multe ori viața nu prea are simțul măsurii. Spunea un tip, care din când în când le mai nimerește, unul Relea, sau cam așa ceva, că ”nu poți să intri în visurile unei femei doar pentru simplul fapt că ea îți umple visurile tale”.
  • Nu cred în visuri mari și visuri mici. Visurile n-au granițe, de aceea îți oferă ceea ce îți lipsește în viață: libertatea de a fi tu însuți.
  • Noi suntem nebuni? Despre ce vorbim? Hai, să vezi mănăstirea.
  • Ajungem și acolo, dar hai să mergem mai întâi … pană la capătul drumului…

 

Au urcat amândoi în mașină și au făcut pârtie prin ceață… pană la capătul drumului.

Citiți tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Rochia roșie… de la capătul drumului

Profesorii noștri – video 1989


Luna mai 1989,  la clasa a XII-a A de la Liceul Mihai Eminescu din Iași se țineau ultimele ore. Cineva, nu știu cine, avea un prieten cu o cameră video. Lucru rar la acea vreme. Se filma pe casete cu bandă. Ca la casetofoane, doar că erau mai mari. Mult mai mari.

Spre norocul tuturor celor care suntem absolvenți de Eminescu înainte de 1989, colegii noștri au reușit să surprindă câteva momente cu o serie de profesori de care ne amintim, acuma, cu drag. Nu vă mai țin de vorbă, postez doar filmulețele cu:

  • prof. de matematică Amălinei Valerian
  • prof. de istorie Olga Diaconu
  • prof. de fizica Rodica Perjoiu
  • prof. de engleză Constantin Paidos
  • prof. de franceză Dimitrie Terzici

Ce cărți ați lua cu voi?…


Dar, pentru că a fost Ziua Internațională a Cărții, ca să-mi alung plictiseala, m-am hotărât să scriu câteva cuvinte despre unele cărți pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să merg în exil pe o insulă pustie.

Trebuie să amintesc de “Meseria de a trăi” (Editura pentru Literatura Universală – 1967) de Cesare Pavese. Este volumul care mi-a stat pe noptieră de la 14 ani până pe la vreo 20. E un jurnal care poate părea trist… la prima vedere. Nu-l recomand celor care nu agreează literatura de acest gen. Acest jurnal de 15 ani spune mai multe despre sufletul lui Pavese decât ar putea spune orice biografie a sa.

Apoi să nu uităm “Legenda cavalerilor absenți” (1984, Editura Dacia) de Leonida Neamțu. O carte pe care am descoperit-o întâmplător în adolescență și apoi am recitit-o de vreo 4 ori.

Citiți mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Ce cărți ați lua cu voi într-un exil?

Două gânduri


Două gânduri care nu-mi dau pace de vreo câteva zile. Astăzi e sărbătoare. E prima zi de Paște și poate că ar fi fost creștinesc din partea mea să-mi îndrept atenția spre altceva. Dar n-am putut.

Acum vreo doi ani am fost la înmormântarea unei rude care trecuse în viața de dincolo chiar în Noaptea Învierii. Cred că este o ironie a vieții dacă ajungi să fii înmormântat într-o zi în care ți se cântă ”Hristos a Înviat!”, iar pe banda de la o coroană scrie: ”Rămas bun…”?


Despre tradiții creștine. Tăierea mielului care abia a simțit gustul ierbii. Tradiție de Paște. Tăierea porcului, cu mult sânge și chef. Tradiție în preajma Crăciunului. Tăierea brăduților cărora le- a trebuit cel puțin 10 ani ca să ajungă la o înălțime de maxim doi metri.  O altă Tradiție care mutilează.

2000 de ani de creștinism în care nu pricep cum am devenit mai buni?

Cam atâta pentru astăzi… Doar două gânduri în prima zi de Paște !

Acesta-i tot textul de pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL

Umberto Eco – Numărul zero


Numărul zero, Editura  Polirom, 2015. Autor: Umberto Eco. Un roman care citit printre rânduri spune un adevăr de care puțină lume este conștientă. Există două realități: realitatea mass-media și realitatea oamenilor normali. Uneori, firav, cele două realități se mai întâlnesc. Pentru necunoscătorii culiselor mass-media, romanul pare că face niște dezvăluiri extraordinare. Pentru angajații cu vechime din presă este doar o confirmare că în ceea ce privește ”comunicarea media” nimeni nu mai inventează cercul sau apa caldă. Aceeași rețetă se aplică de zeci de ani pentru consumatorii de media. După cum spune unul dintre personaje, la un moment dat:

”Nu știrile sunt cele care fac ziarul, ci ziarul e cel care face știrile”.

 

Citiți mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Umberto Eco despre manipularea media: Numărul zero