Locul în care poezia a murit


Am revăzut azi, pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.

Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.

Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.

M-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.

Și m-am întors, din nou, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.

Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.

E un loc turistic

  • cu oameni grăbiți să-și facă o poză,

  • cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,

  • cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,

  • cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,

  • cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,

  • cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,

  • etc, etc … vă rog să completați…

     

E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.

 

Citiți textul integral pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: La Ipotești, în pădurea Lacului cu nuferi, poezia a murit

Advertisements

Rochia roșie… de la capătul drumului (fragment)


 

S-a învârtit în jurul stejarului, mângâindu-l cu o mână. S-ar fi spus că face un dans ritualic pentru a trezi la viață uriașul nepăsător.

A privit-o ”dansând” preț de câteva minute, apoi a coborât și el.

  • Ce zici? Îți place?
  • Ești nebun? Dacă îmi place??? Mi-aș face acuma o căsuță sub crengile lui.
  • Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar căsuța e parte din visul meu. O căsuță mică, o simplă cameră de zi și un dormitor la mansardă. Să ies dimineața și să-mi beau cafeaua stând în fund pe prag. Cred că mi-ar plăcea și o pipă.
  • Și altceva? Ce mai vezi în visul tău?
  • Nu-i suficient?
  • Crezi?
  • De ce nu?
  • Doar tu, cafeaua și o pipă? A naibii sunteți voi bărbații. Nici să visați nu știți.
  • Adică?
  • Ești egoist… sau e prea mic visul tău?
  • Visul meu e făcut pe măsura mea.
  • Și nu mai încape nimeni acolo?
  • Nu știu. Rămâne să vedem. Pană la urmă, fiecare vine cu visul lui și dacă cele două vise se întrepătrund, atunci poate ieși un vis frumos. Dar de cele mai multe ori viața nu prea are simțul măsurii. Spunea un tip, care din când în când le mai nimerește, unul Relea, sau cam așa ceva, că ”nu poți să intri în visurile unei femei doar pentru simplul fapt că ea îți umple visurile tale”.
  • Nu cred în visuri mari și visuri mici. Visurile n-au granițe, de aceea îți oferă ceea ce îți lipsește în viață: libertatea de a fi tu însuți.
  • Noi suntem nebuni? Despre ce vorbim? Hai, să vezi mănăstirea.
  • Ajungem și acolo, dar hai să mergem mai întâi … pană la capătul drumului…

 

Au urcat amândoi în mașină și au făcut pârtie prin ceață… pană la capătul drumului.

Citiți tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Rochia roșie… de la capătul drumului

Profesorii noștri – video 1989


Luna mai 1989,  la clasa a XII-a A de la Liceul Mihai Eminescu din Iași se țineau ultimele ore. Cineva, nu știu cine, avea un prieten cu o cameră video. Lucru rar la acea vreme. Se filma pe casete cu bandă. Ca la casetofoane, doar că erau mai mari. Mult mai mari.

Spre norocul tuturor celor care suntem absolvenți de Eminescu înainte de 1989, colegii noștri au reușit să surprindă câteva momente cu o serie de profesori de care ne amintim, acuma, cu drag. Nu vă mai țin de vorbă, postez doar filmulețele cu:

  • prof. de matematică Amălinei Valerian
  • prof. de istorie Olga Diaconu
  • prof. de fizica Rodica Perjoiu
  • prof. de engleză Constantin Paidos
  • prof. de franceză Dimitrie Terzici

Ce cărți ați lua cu voi?…


Dar, pentru că a fost Ziua Internațională a Cărții, ca să-mi alung plictiseala, m-am hotărât să scriu câteva cuvinte despre unele cărți pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să merg în exil pe o insulă pustie.

Trebuie să amintesc de “Meseria de a trăi” (Editura pentru Literatura Universală – 1967) de Cesare Pavese. Este volumul care mi-a stat pe noptieră de la 14 ani până pe la vreo 20. E un jurnal care poate părea trist… la prima vedere. Nu-l recomand celor care nu agreează literatura de acest gen. Acest jurnal de 15 ani spune mai multe despre sufletul lui Pavese decât ar putea spune orice biografie a sa.

Apoi să nu uităm “Legenda cavalerilor absenți” (1984, Editura Dacia) de Leonida Neamțu. O carte pe care am descoperit-o întâmplător în adolescență și apoi am recitit-o de vreo 4 ori.

Citiți mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Ce cărți ați lua cu voi într-un exil?

Două gânduri


Două gânduri care nu-mi dau pace de vreo câteva zile. Astăzi e sărbătoare. E prima zi de Paște și poate că ar fi fost creștinesc din partea mea să-mi îndrept atenția spre altceva. Dar n-am putut.

Acum vreo doi ani am fost la înmormântarea unei rude care trecuse în viața de dincolo chiar în Noaptea Învierii. Cred că este o ironie a vieții dacă ajungi să fii înmormântat într-o zi în care ți se cântă ”Hristos a Înviat!”, iar pe banda de la o coroană scrie: ”Rămas bun…”?


Despre tradiții creștine. Tăierea mielului care abia a simțit gustul ierbii. Tradiție de Paște. Tăierea porcului, cu mult sânge și chef. Tradiție în preajma Crăciunului. Tăierea brăduților cărora le- a trebuit cel puțin 10 ani ca să ajungă la o înălțime de maxim doi metri.  O altă Tradiție care mutilează.

2000 de ani de creștinism în care nu pricep cum am devenit mai buni?

Cam atâta pentru astăzi… Doar două gânduri în prima zi de Paște !

Acesta-i tot textul de pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL