Profesori și educatori


Un film după fapte reale. Un film despre educație…. Lean on me, un film din 1989, cu Morgan Freeman în rolul principal. Un fim după o poveste reală. Joe Clark este chemat să preia conducerea unui liceu în care indisciplina devenise o problemă extremă. Metodele sale nu se înscriu tocmai în standardele educaționale, dar în situații extreme sunt necesare măsuri extreme. Oare va reuși?

Ceea ce m-a frapat a fost discursul directorului Joe Clark după ce află rezultatele testelor practice.

”Voi, oameni buni, reprezentați pe cei 70% dintre elevi care tocmai au căzut la examenul practic. 70%! Dar acesta nu e eșecul lor. Nu pe ei îi condamn. Eșecul este al vostru. Da, am zis bine, al vostru!”

Schimbați 70% cu procentul elevilor de la noi care nu au dat bac-ul sau nu au luat note de absolvire. Mă întreb dacă vreunul dintre responsabilii din Educația românească s-a gândit măcar o singură data să vadă astfel problema.

Copiii au nevoie în primul rând de educatori.

Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Avem profesori, ne trebuie și educatori

Advertisements

Despre Carta drepturilor copiilor spitalizați


 

Pe o tânără speranță a peremismului care se dădea de ceasul morții zilele trecute, nemaiputând respira de grija copiilor care se jucau prin Piața Victoriei, aș vrea să o văd la fel de preocupată de grija copiilor aflați în spitale.

Au și ei drepturi.

Cum arată bugetul pentru sănătate în acest an? Un pic mai mare decât cel de anul trecut. Un pic mai mare pentru că au fost promise creșteri salariale nu pentru că trebuie îmbunătățite condițiile din spitale.

Îngrijorat că în multe țări bugetele pentru sănătate se reduc, Parlamentul European a adoptat în mai 2000 o Cartă a drepturilor copiilor spitalizați.

Iată câteva extrase din acest document:

 

Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Carta drepturilor copiilor spitalizați

Poporul lui Țuțea


protest iasi

 

În aceste zile am înțeles că în 89 am ieșit în stradă că să putem să ne creștem copiii în alt spirit. Poate că nu știam exact cum trebuie să o facem, dar măcar am avut șansa să încercăm.

Am ieșit atunci în stradă pentru acești tineri, copiii noștri, care astăzi arată că pot fi forța care să arunce la latrina istoriei gunoaiele postcomuniste, împânzite pe toată tabla politică, pe care le purtăm cu noi ca pe râie.

(…)

 

Acuma am avut șansa să simt că acesta e poporul meu, acesta e poporul pentru care am ieșit în stradă în 89.

Poporul meu a rămas în stradă, doar că a fost un pic ocupat să-și crească copiii.
Dacă Petre Țuțea ar mai trăi, ar fi mândru, acuma, pentru că ar înțelege pentru ce popor a făcut 13 ani de temniță.

Acesta e poporul pe care și l-a dorit Țuțea.

Citește tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura coontemporana TIMPUL: Acesta e poporul pe care și l-a dorit Țuțea

Cafeneaua noastră și o întâlnire cu viscol


cafeneaua-noastra

 

Un fragment dintr-un text scris după un viscol din ianuarie…

”Necunoscuta îi dădea emoții! Doar își încrucișaseră privirea de vreo două ori. Putea să se ridice și să plece imediat, dar e greu de crezut că ar fi lăsat-o și pe ea acolo. Era deja în mintea lui.

”Să te joci cu mintea mea? Ha, ha, ha… Puține femei știu să se joace cu mintea unui bărbat. Cele mai multe se joacă doar cu fardurile și cu rochiile”.

”Rochiile… da? Crezi că știi despre ce vorbești? O prietenă de pe Facebook, Simona, se întreba: ”Oare câți bărbați își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii”? Așa că… vorbești cam ușor despre rochii”.

Întrebarea se prăvăli peste el ca un morman de zăpadă rupt de pe o cornișă. O rochie? Hm… Când a văzut ultima dată o femeie în rochie? Pare o modă din ce în ce mai îndepărtată. Da… ăsta-i răspunsul la acest atac.

”Și eu mă întreb oare câte femei își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii? Nu-i așa? Că să știi de ce nu-și mai amintesc bărbații”.

În difuzoare se auzea o melodie de Alexandru Andrieș, din anii 80, ”Ea e serioasă tot timpul”. Răspunsese cu o întrebare și nu făcea așa de obicei, dar acuma se simțea bine. Parcă ar fi câștigat o bătălie, deși ar fi trebuit să știe că orice bătălie câștigată în față unei femei e de fapt tot o înfrângere.”

Citește tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Cafeneau noastră, până la următorul viscol

Ganduri in noapte


Cred că era prin 2010 când un coleg de presă se întreba într-un editorial dacă suntem cumva nebuni, referindu-se la toata această scară de valori inversată care pare că a devenit un nou model de viață.

Îi răspundeam atunci, la o săptămână distanță, cu un text în care încercam să argumentez că nu suntem nebuni ci… mai grav, trăim într-o perpetuă minciună. Și puneam pe hârtie o serie de gânduri la miez de noapte. Erau reflexe ale unor lecturi de la vremea respectivă.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL