Ceai sau cafea?


”Ceai sau cafea?”, o întrebă necunoscuta când ajunse în dreptul ei.  Ea își ridică ochii și nu știa ce să spună. Privirea i se pierdea prin mulțime. A întins mâna și … Undeva în interior simțea că se lăsa o liniște adâncă.


”Ceai sau cafea?”, îl întreba de cum ajungea în pragul ușii. Era întrebarea cu care îl întâmpina întotdeauna, de vreo 30 de ani. De obicei El bea ceai. Cafea prefera doar în zilele în care se simțea stresat.

”Ceai sau cafea?” , l-a întrebat atunci când a intrat prima dată în casa Ei, chiar înainte de a afla cum îl cheamă.

Citește tot textul Ceai sau cafea? Ultimul secret pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL.

Advertisements

Rochia roșie… de la capătul drumului (fragment)


 

S-a învârtit în jurul stejarului, mângâindu-l cu o mână. S-ar fi spus că face un dans ritualic pentru a trezi la viață uriașul nepăsător.

A privit-o ”dansând” preț de câteva minute, apoi a coborât și el.

  • Ce zici? Îți place?
  • Ești nebun? Dacă îmi place??? Mi-aș face acuma o căsuță sub crengile lui.
  • Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar căsuța e parte din visul meu. O căsuță mică, o simplă cameră de zi și un dormitor la mansardă. Să ies dimineața și să-mi beau cafeaua stând în fund pe prag. Cred că mi-ar plăcea și o pipă.
  • Și altceva? Ce mai vezi în visul tău?
  • Nu-i suficient?
  • Crezi?
  • De ce nu?
  • Doar tu, cafeaua și o pipă? A naibii sunteți voi bărbații. Nici să visați nu știți.
  • Adică?
  • Ești egoist… sau e prea mic visul tău?
  • Visul meu e făcut pe măsura mea.
  • Și nu mai încape nimeni acolo?
  • Nu știu. Rămâne să vedem. Pană la urmă, fiecare vine cu visul lui și dacă cele două vise se întrepătrund, atunci poate ieși un vis frumos. Dar de cele mai multe ori viața nu prea are simțul măsurii. Spunea un tip, care din când în când le mai nimerește, unul Relea, sau cam așa ceva, că ”nu poți să intri în visurile unei femei doar pentru simplul fapt că ea îți umple visurile tale”.
  • Nu cred în visuri mari și visuri mici. Visurile n-au granițe, de aceea îți oferă ceea ce îți lipsește în viață: libertatea de a fi tu însuți.
  • Noi suntem nebuni? Despre ce vorbim? Hai, să vezi mănăstirea.
  • Ajungem și acolo, dar hai să mergem mai întâi … pană la capătul drumului…

 

Au urcat amândoi în mașină și au făcut pârtie prin ceață… pană la capătul drumului.

Citiți tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Rochia roșie… de la capătul drumului

Primul meu autograf, ca cititor


Aveam 11 ani și eram elev la Liceul Mihai Eminescu din Iași. A fost pentru prima și ultima oară când am intrat într-o sală care cred că se numea ”Laboratorul de limba și literatura română”. Teoretic, Liceul Mihai Eminescu, în anii 80, era de filologie-istorie. Practic erau multe clase cu elevi care doreau să aibă o carieră în sport. Dar în acea zi, mai mulți elevi am fost duși în sala respectivă pentru a asista la lansarea cărții lui Dumitru Vacariu. O carte pentru copii. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Pentru noi era o întâlnire cu un scriitor, ceea ce nu era un eveniment obișnuit. Trăiam o emoție pe care nu o mai simțisem până atunci. Emoția că cineva îți scrie numele după ce a scris o ditamai cartea. Aceeași mână care a scris povestea, iată că scrie și numele tău. Pentru un copil de 11 ani nu-i puțin lucru.

Mai târziu, în anii 90, am audiat un curs de Istoria Literaturii Române Vechi ținut de Dumitru Vacariu. E un om deosebit, de o blândețe și o modestie cum rar ați văzut.

Citeste mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Dumitru Vacariu și primul meu autograf

Cafeneaua noastră și o întâlnire cu viscol


cafeneaua-noastra

 

Un fragment dintr-un text scris după un viscol din ianuarie…

”Necunoscuta îi dădea emoții! Doar își încrucișaseră privirea de vreo două ori. Putea să se ridice și să plece imediat, dar e greu de crezut că ar fi lăsat-o și pe ea acolo. Era deja în mintea lui.

”Să te joci cu mintea mea? Ha, ha, ha… Puține femei știu să se joace cu mintea unui bărbat. Cele mai multe se joacă doar cu fardurile și cu rochiile”.

”Rochiile… da? Crezi că știi despre ce vorbești? O prietenă de pe Facebook, Simona, se întreba: ”Oare câți bărbați își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii”? Așa că… vorbești cam ușor despre rochii”.

Întrebarea se prăvăli peste el ca un morman de zăpadă rupt de pe o cornișă. O rochie? Hm… Când a văzut ultima dată o femeie în rochie? Pare o modă din ce în ce mai îndepărtată. Da… ăsta-i răspunsul la acest atac.

”Și eu mă întreb oare câte femei își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii? Nu-i așa? Că să știi de ce nu-și mai amintesc bărbații”.

În difuzoare se auzea o melodie de Alexandru Andrieș, din anii 80, ”Ea e serioasă tot timpul”. Răspunsese cu o întrebare și nu făcea așa de obicei, dar acuma se simțea bine. Parcă ar fi câștigat o bătălie, deși ar fi trebuit să știe că orice bătălie câștigată în față unei femei e de fapt tot o înfrângere.”

Citește tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Cafeneau noastră, până la următorul viscol

Ganduri si zile de decembrie


premiu-gradinita-234

Tot făcând ordine printre hârtii, am dat peste o carte primită drept premiu când aveam 5 ani. Era în 1975. Toamna. Fusese o expoziție de pictură la nivel național. Nu mai știu ce desenasem. Eram copil la Grădinița nr 8 din Iași .
Da… la 5 ani voiam să mă fac pictor deoarece auzisem eu că Leonardo da Vinci fusese un mare pictor.
Mai târziu, vorba cântecului, ”Am crescut flăcăiandru. M-am îndrăgostit nebunește de-o fata” și am vrut să mă fac poet. Aveam doar 16 ani. Nu a mers cu poezia. Cuvintele mă priveau speriate.
La 18 ani am vrut să mă fac actor. Poate aș fi reușit…  :))
Între timp învățam pe brânci mate și fizică pentru Politehnică. Ingineria era o opțiune ca să par om serios. Așa era moda atunci. Cred că am ratat să fiu un om serios.
La 20 de ani m-a sedus presa. Și am rămas cu ea până în ziua în care am simțit că m-a abandonat.
Acuma sunt doar un exilat pe ”tărâmul cuvintelor”.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL.