Primul meu autograf, ca cititor


Aveam 11 ani și eram elev la Liceul Mihai Eminescu din Iași. A fost pentru prima și ultima oară când am intrat într-o sală care cred că se numea ”Laboratorul de limba și literatura română”. Teoretic, Liceul Mihai Eminescu, în anii 80, era de filologie-istorie. Practic erau multe clase cu elevi care doreau să aibă o carieră în sport. Dar în acea zi, mai mulți elevi am fost duși în sala respectivă pentru a asista la lansarea cărții lui Dumitru Vacariu. O carte pentru copii. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Pentru noi era o întâlnire cu un scriitor, ceea ce nu era un eveniment obișnuit. Trăiam o emoție pe care nu o mai simțisem până atunci. Emoția că cineva îți scrie numele după ce a scris o ditamai cartea. Aceeași mână care a scris povestea, iată că scrie și numele tău. Pentru un copil de 11 ani nu-i puțin lucru.

Mai târziu, în anii 90, am audiat un curs de Istoria Literaturii Române Vechi ținut de Dumitru Vacariu. E un om deosebit, de o blândețe și o modestie cum rar ați văzut.

Citeste mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Dumitru Vacariu și primul meu autograf

Advertisements

Cafeneaua noastră și o întâlnire cu viscol


cafeneaua-noastra

 

Un fragment dintr-un text scris după un viscol din ianuarie…

”Necunoscuta îi dădea emoții! Doar își încrucișaseră privirea de vreo două ori. Putea să se ridice și să plece imediat, dar e greu de crezut că ar fi lăsat-o și pe ea acolo. Era deja în mintea lui.

”Să te joci cu mintea mea? Ha, ha, ha… Puține femei știu să se joace cu mintea unui bărbat. Cele mai multe se joacă doar cu fardurile și cu rochiile”.

”Rochiile… da? Crezi că știi despre ce vorbești? O prietenă de pe Facebook, Simona, se întreba: ”Oare câți bărbați își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii”? Așa că… vorbești cam ușor despre rochii”.

Întrebarea se prăvăli peste el ca un morman de zăpadă rupt de pe o cornișă. O rochie? Hm… Când a văzut ultima dată o femeie în rochie? Pare o modă din ce în ce mai îndepărtată. Da… ăsta-i răspunsul la acest atac.

”Și eu mă întreb oare câte femei își mai amintesc cum sună foșnetul unei rochii? Nu-i așa? Că să știi de ce nu-și mai amintesc bărbații”.

În difuzoare se auzea o melodie de Alexandru Andrieș, din anii 80, ”Ea e serioasă tot timpul”. Răspunsese cu o întrebare și nu făcea așa de obicei, dar acuma se simțea bine. Parcă ar fi câștigat o bătălie, deși ar fi trebuit să știe că orice bătălie câștigată în față unei femei e de fapt tot o înfrângere.”

Citește tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Cafeneau noastră, până la următorul viscol

Ganduri si zile de decembrie


premiu-gradinita-234

Tot făcând ordine printre hârtii, am dat peste o carte primită drept premiu când aveam 5 ani. Era în 1975. Toamna. Fusese o expoziție de pictură la nivel național. Nu mai știu ce desenasem. Eram copil la Grădinița nr 8 din Iași .
Da… la 5 ani voiam să mă fac pictor deoarece auzisem eu că Leonardo da Vinci fusese un mare pictor.
Mai târziu, vorba cântecului, ”Am crescut flăcăiandru. M-am îndrăgostit nebunește de-o fata” și am vrut să mă fac poet. Aveam doar 16 ani. Nu a mers cu poezia. Cuvintele mă priveau speriate.
La 18 ani am vrut să mă fac actor. Poate aș fi reușit…  :))
Între timp învățam pe brânci mate și fizică pentru Politehnică. Ingineria era o opțiune ca să par om serios. Așa era moda atunci. Cred că am ratat să fiu un om serios.
La 20 de ani m-a sedus presa. Și am rămas cu ea până în ziua în care am simțit că m-a abandonat.
Acuma sunt doar un exilat pe ”tărâmul cuvintelor”.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL.

Ganduri in noapte


Cred că era prin 2010 când un coleg de presă se întreba într-un editorial dacă suntem cumva nebuni, referindu-se la toata această scară de valori inversată care pare că a devenit un nou model de viață.

Îi răspundeam atunci, la o săptămână distanță, cu un text în care încercam să argumentez că nu suntem nebuni ci… mai grav, trăim într-o perpetuă minciună. Și puneam pe hârtie o serie de gânduri la miez de noapte. Erau reflexe ale unor lecturi de la vremea respectivă.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL

7 zile, 7 ganduri


Astăzi am avut o conversație telefonică emoționantă cu o doamnă, ”personaj” al unuia dintre textele transcrise pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL. Ultima dată vorbisem cu domnia sa în 2002. În urmă cu trei zile, colega Roxana Petraru mi-a transmis că doamna Profira Vidrașcu a sunat emoționată la redacția revistei și dorea să-mi vorbească. Mi-a lăsat numărul de telefon, dar abia astăzi am avut puterea să o sun.

Nu e simplu să vorbești cu oameni despre care ai scris. Mai ales când încerci să transformi cuvintele în imagini și sentimente. Emoția se dublează.

Citiți: Grădina botanică pentru orbi

Am sunat-o pe doamna Vidrașcu și am simțit din vocea domniei sale că a rămas aceeași femeie puternică pe care am cunoscut-o în urmă cu 14 ani. Mi-a mulțumit foarte frumos, emoționată, pentru că am redat mediului online, unde pare că nimic nu se pierde, povestea adevărată a înființării sectorului pentru persoane cu probleme de vedere din Grădina Botanică. Aflase despre text de la o nepoată.

Da, am simțit nevoia să fac acest lucru după ce în ultimii ani am participat la deschiderea câtorva expoziții unde, din păcate, în discursurile organizatorilor n-am auzit pomenindu-se numele unor oameni ale căror merite în dezvoltarea acestei grădini botanice sunt incontestabile.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL