Haruki Murakami despre Meseria de romancier


Meseria de romancier” nu este un manual despre scris, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Scriitorul japonez a considerat că după mai bine de 30 de ani de carieră trebuie să vină în fața cititorilor și să le spună cine a fost, cine este și cum s-au ”născut” cărțile sale.

Încă din primul capitol, Haruki Murakami face un portret al scriitorului, un portret prin care încearcă să demonstreze că un autor de cărți nu este neapărat un om special. A ”scrie” nu e un lucru atâta de greu cum se crede.

”A spune că «oricine poate scrie un roman» este, după părerea mea, nu o calomnie, ci mai degrabă un elogiu. (…) Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă”. (p. 11 – 12)

Pentru a justifica faptul că romancierii nu trebuie văzuți ca având calități ieșite din comun, Murakami punctează câteva pagini mai departe: ”Personal, nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași să scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești, sunt activitați care necesită o viteză redusă. Ca să descriu această viteză așa cum o percep eu, aș spune că scrisul e un pic mai rapid decât mersul pe jos, dar mai încet decât mersul pe bicicletă”. (p. 15)

Plecând de la aceste demonstrații, scriitorul japonez nu scapă ocazia de a fi ironic cu criticii literari. Prin comparație cu părerile lui G.G. Marquez despre critici, Murakami utilizează ironia fină. Pare că pune pe o poziție de inferioritate scriitorul dar lovește direct și fulgerător în critici.

”Destul de mulți critici literari nu pot înțelege un anumit tip de romane sau povestiri. Sau, chiar dacă le înțeleg, nu le pot exprima sub forma unei teorii. Unul dintre motive ar putea fi acela că, general vorbind, sunt mai deștepți decât romancierii, iar mintea le merge prea repede.”

Citește tot textul Haruki Murakami și o confesiune care dezarmează pe blogul meu de pe site-ul revistei de cutură contemporană TIMPUL.

Advertisements

Umberto Eco – Numărul zero


Numărul zero, Editura  Polirom, 2015. Autor: Umberto Eco. Un roman care citit printre rânduri spune un adevăr de care puțină lume este conștientă. Există două realități: realitatea mass-media și realitatea oamenilor normali. Uneori, firav, cele două realități se mai întâlnesc. Pentru necunoscătorii culiselor mass-media, romanul pare că face niște dezvăluiri extraordinare. Pentru angajații cu vechime din presă este doar o confirmare că în ceea ce privește ”comunicarea media” nimeni nu mai inventează cercul sau apa caldă. Aceeași rețetă se aplică de zeci de ani pentru consumatorii de media. După cum spune unul dintre personaje, la un moment dat:

”Nu știrile sunt cele care fac ziarul, ci ziarul e cel care face știrile”.

 

Citiți mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Umberto Eco despre manipularea media: Numărul zero

Primul meu autograf, ca cititor


Aveam 11 ani și eram elev la Liceul Mihai Eminescu din Iași. A fost pentru prima și ultima oară când am intrat într-o sală care cred că se numea ”Laboratorul de limba și literatura română”. Teoretic, Liceul Mihai Eminescu, în anii 80, era de filologie-istorie. Practic erau multe clase cu elevi care doreau să aibă o carieră în sport. Dar în acea zi, mai mulți elevi am fost duși în sala respectivă pentru a asista la lansarea cărții lui Dumitru Vacariu. O carte pentru copii. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Pentru noi era o întâlnire cu un scriitor, ceea ce nu era un eveniment obișnuit. Trăiam o emoție pe care nu o mai simțisem până atunci. Emoția că cineva îți scrie numele după ce a scris o ditamai cartea. Aceeași mână care a scris povestea, iată că scrie și numele tău. Pentru un copil de 11 ani nu-i puțin lucru.

Mai târziu, în anii 90, am audiat un curs de Istoria Literaturii Române Vechi ținut de Dumitru Vacariu. E un om deosebit, de o blândețe și o modestie cum rar ați văzut.

Citeste mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Dumitru Vacariu și primul meu autograf

Scriitor e cel care …. ?


E trist când văd că există scriitori care nu știu să-și promoveze propria carte.

Mă învârteam, anul trecut, cam pe vremea asta, pe la un târg de carte în Iași. În acest timp, un domn își prezenta volumul. Așa credea el. Frumos așezat pe o scenă, cu microfoane, cu lumini, cu ambient, cu auditoriu. Nu știu ce au înțeles cei prezenți?

Eu am înțeles că la originea cărții ar fi stat un mail personal, sau mai multe, că eroina se numea într-un fel, dar în realitate altfel, că Maria Grapini și Vanghelie fac greșeli de exprimare și de scriere, că Freud nu știu ce a pățit în tinerețea lui, că politica românească e …. mă rog…

Omul părea pornit să se descarce și după trei sferturi de oră nu-i tăiase nimeni microfonul. Audiența părea formată mai degrabă din persoane care doreau să se încălzească, așteptând să treacă ploaia. Unii, mi s-a părut, chiar ațipiseră.

Încă mă mai întreb: scriitor e cel care scrie sau cel care este citit?

Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Scriitor e cel care scrie sau cel care este citit? 

URA lui Bill!


ura

 

Personaje reale, locuri reale… asta găsim în paginile romanului URA (Editura Cartea Românească, 2014), de Cornel George Popa (Bill pentru prieteni). Și nu spun asta doar pentru că Bill ne atrage atenția încă de la început că  ”Toate personajele din această carte sînt adevărate. Toate întîmplările din această carte sînt inventate”. Am mers un pic mai departe. Curiozitatea m-a împins.

Așadar, am citit romanul URA de două ori în ultimele 6 luni. A fost ultima carte dintr-o serie de patru ale aceluiași autor. Despre celelalte trei am scris deja.

Cititi tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: URA lui Bill! O întâlnire cu propria copilărie