Profesorii noștri – video 1989


Luna mai 1989,  la clasa a XII-a A de la Liceul Mihai Eminescu din Iași se țineau ultimele ore. Cineva, nu știu cine, avea un prieten cu o cameră video. Lucru rar la acea vreme. Se filma pe casete cu bandă. Ca la casetofoane, doar că erau mai mari. Mult mai mari.

Spre norocul tuturor celor care suntem absolvenți de Eminescu înainte de 1989, colegii noștri au reușit să surprindă câteva momente cu o serie de profesori de care ne amintim, acuma, cu drag. Nu vă mai țin de vorbă, postez doar filmulețele cu:

  • prof. de matematică Amălinei Valerian
  • prof. de istorie Olga Diaconu
  • prof. de fizica Rodica Perjoiu
  • prof. de engleză Constantin Paidos
  • prof. de franceză Dimitrie Terzici
Advertisements

Ce cărți ați lua cu voi?…


Dar, pentru că a fost Ziua Internațională a Cărții, ca să-mi alung plictiseala, m-am hotărât să scriu câteva cuvinte despre unele cărți pe care le-aș lua cu mine dacă ar fi să merg în exil pe o insulă pustie.

Trebuie să amintesc de “Meseria de a trăi” (Editura pentru Literatura Universală – 1967) de Cesare Pavese. Este volumul care mi-a stat pe noptieră de la 14 ani până pe la vreo 20. E un jurnal care poate părea trist… la prima vedere. Nu-l recomand celor care nu agreează literatura de acest gen. Acest jurnal de 15 ani spune mai multe despre sufletul lui Pavese decât ar putea spune orice biografie a sa.

Apoi să nu uităm “Legenda cavalerilor absenți” (1984, Editura Dacia) de Leonida Neamțu. O carte pe care am descoperit-o întâmplător în adolescență și apoi am recitit-o de vreo 4 ori.

Citiți mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultură contemporană TIMPUL: Ce cărți ați lua cu voi într-un exil?

Profesori și educatori


Un film după fapte reale. Un film despre educație…. Lean on me, un film din 1989, cu Morgan Freeman în rolul principal. Un fim după o poveste reală. Joe Clark este chemat să preia conducerea unui liceu în care indisciplina devenise o problemă extremă. Metodele sale nu se înscriu tocmai în standardele educaționale, dar în situații extreme sunt necesare măsuri extreme. Oare va reuși?

Ceea ce m-a frapat a fost discursul directorului Joe Clark după ce află rezultatele testelor practice.

”Voi, oameni buni, reprezentați pe cei 70% dintre elevi care tocmai au căzut la examenul practic. 70%! Dar acesta nu e eșecul lor. Nu pe ei îi condamn. Eșecul este al vostru. Da, am zis bine, al vostru!”

Schimbați 70% cu procentul elevilor de la noi care nu au dat bac-ul sau nu au luat note de absolvire. Mă întreb dacă vreunul dintre responsabilii din Educația românească s-a gândit măcar o singură data să vadă astfel problema.

Copiii au nevoie în primul rând de educatori.

Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Avem profesori, ne trebuie și educatori

Despre Carta drepturilor copiilor spitalizați


 

Pe o tânără speranță a peremismului care se dădea de ceasul morții zilele trecute, nemaiputând respira de grija copiilor care se jucau prin Piața Victoriei, aș vrea să o văd la fel de preocupată de grija copiilor aflați în spitale.

Au și ei drepturi.

Cum arată bugetul pentru sănătate în acest an? Un pic mai mare decât cel de anul trecut. Un pic mai mare pentru că au fost promise creșteri salariale nu pentru că trebuie îmbunătățite condițiile din spitale.

Îngrijorat că în multe țări bugetele pentru sănătate se reduc, Parlamentul European a adoptat în mai 2000 o Cartă a drepturilor copiilor spitalizați.

Iată câteva extrase din acest document:

 

Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Carta drepturilor copiilor spitalizați

Poporul lui Țuțea


protest iasi

 

În aceste zile am înțeles că în 89 am ieșit în stradă că să putem să ne creștem copiii în alt spirit. Poate că nu știam exact cum trebuie să o facem, dar măcar am avut șansa să încercăm.

Am ieșit atunci în stradă pentru acești tineri, copiii noștri, care astăzi arată că pot fi forța care să arunce la latrina istoriei gunoaiele postcomuniste, împânzite pe toată tabla politică, pe care le purtăm cu noi ca pe râie.

(…)

 

Acuma am avut șansa să simt că acesta e poporul meu, acesta e poporul pentru care am ieșit în stradă în 89.

Poporul meu a rămas în stradă, doar că a fost un pic ocupat să-și crească copiii.
Dacă Petre Țuțea ar mai trăi, ar fi mândru, acuma, pentru că ar înțelege pentru ce popor a făcut 13 ani de temniță.

Acesta e poporul pe care și l-a dorit Țuțea.

Citește tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura coontemporana TIMPUL: Acesta e poporul pe care și l-a dorit Țuțea