Doctor Zhivago (1965) – un film cu 5 premii Oscar din 10 nominalizari, 5 Globuri de aur din 6 nominalizari, in regia lui David Lean, dupa romanul cu acelasi nume al lui Boris Pasternak.
Din pacate, astazi, 10 iulie 2015, Omar Shariff a decedat, la varsta de 83 de ani, intr-un spital din Cairo.
Pe scurt este vorba de drama a doi indragostiti in perioada Primului Razboi Mondial, al Revolutiei bolsevice si a Razboiului Civil rus: dr. Jivago (O. Shariff) si profesoara Lara (J. Christie). Pe fondul unei critici aduse situatiei din Rusia, povestea de dragoste dintre doi oameni maturi, cu impliniri si piedici, este firul rosu care il captiveaza pe privitor. In ciuda evenimentele istorice dure, destinul celor doi se impleteste intr-o cautare continua. Razboi si dragoste…. sau dragoste si razboi.
Regizorul suprinde cu emotie si acuratete pe pelicula imagini si sentimente cu un talent rar intalnit in creatiile cinematografice. Coloana sonora asigurata de Maurice Jarre a devenit aproape o capodopera a muzicii de film.
Peste 3 ore de film care nu te plictisesc.
Alaturi de cei doi actori din rolurile principale, joaca si Geraldine Chaplin, Rod Steiger, Alec Guinness sau Tom Courtenay.
Regizorul David Lean mai are in portofoliu cateva productii uriase: „Lawrence of Arabia”, „Brief Encounter”, „Great Expectations” si „The Bridge on the River Kwai”.
Multumim Omar Shariff pentru acest rol si Rest in Peace…
Am vazut cateva opinii de amatori care situeaza filmul in zona esecurilor cinematografice. Faptul ca nu a fost nominalizat la nici un premiu pana acuma, nu cred ca il poate transforma intr-un esec. E un film pentru oameni maturi, de aceea e greu de inteles de cei pentru care experientele de viata nu includ ideea de familie, dragostea pentru copiii tai, spiritul de sacrificiu.
Connor este un fermier australian care are o abilitate mai putin obisnuita: simte energiile ascunse ale universului, simte viata la fel cum simte moartea; simte locul unde poate sa gaseasca apa, lichidul vital pentru viata, la fel cum va simti locul in care se afla fiii sai participanti pe frontul din Gallipoli.
Avea trei baieti si toti au plecat la razboi. Vestea crancena a pierderii celor trei fii nu l-a ocolit. Sotia sa il va face sa promita ca ii va aduce acasa pe copii. Si Connor pleaca dupa ei. Incepe o calatorie lunga pana in Turcia. Trei luni doar pe vapor. La fata locului intampina piedici din partea functionarilor, dar nu se lasa intimidat. In drumul sau intalneste inclusiv oameni care ar fi putut sa-i considere dusmani. Culmea este ca exact acestia sunt cei care il ajuta. Fostii dusmani devin aliati iar cei care ar putea sa-l ajute ii devin aproape dusmani.
Un dialog scurt intre comandantul englez care coordona cautarile si un colonel turc este elocvent pentru a evidentia diferenta de mentalitate:
Comandantul:– Ştiţi ce şanse avem ca să-i găsim băieţii.
Colonelul turc:– Ştim ziua în care au fost ucişi. Eu cunosc zona.
Comandantul: – Amândoi o ştim, dar… de ce să schimbăm totul pentru un tată încăpăţânat?
Colonelul turc:– Pentru că el este singurul tată care a venit să-şi caute băieţii.
Mda… era singurul tata care venise sa-si caute baietii si asta era suficient pentru a castiga admiratia colonelului turc.
Daca isi va gasi baietii si ce surprize il asteapta, ramane sa vedeti urmarind filmul.
Russel Crowe nu joaca altfel decat il stiti din Gladiatorul, A Beautiful Mind, The Insider sau Cinderella Man, ca sa ma refer doar la patru dintre filmele sale. Aceleasi replici scurte, uneori ezitante, priviri piezise, miscari calculate, cu privirea in jos de cele mai multe ori. Dar nu rolul si modul in care a jucat actorul ma intereseaza, ci povestea… povestea emotionanta a tatalui care pleaca sa-si caute baietii cazuti pe front, stiind sigur ca intr-un fel sau altul trebuie sa-i gaseasca.
Consider ca e un film care merita vazut, mult mai bun decat Robin Hood (2010) si chiar decat Noah (2014).
“Campania de la Gallipoli din 1915 a fost o tragedie. Încercarea Aliaților de a cuceri peninsula Gallipoli de la imperiul otoman și de a căpăta astfel controlul Dardanelelor – important punct strategic – a fost un adevărat eșec.” Historia – Gallipoli, 1915 – de ce au eșuat Aliații?
Povestea se petrece undeva la sfarsitul celui de al doilea Razboi Mondial, in aprilie 1945. Sergentul Wardaddy (Brad Pitt) conduce un tanc Sherman si este pus in situatia de a accepta o misiune sinucigasa in spatele liniilor inamice.
Filmul este destul de spectaculos realizat. Nu pot sa spun cat de reale sunt scenele de lupta pentru ca nu ma pricep la tancuri, dar nu cred ca pacatuieste prin exagerare mai mult decat alte filme de acelasi gen.
E clar ca americanii stiu sa isi creeze proprii eroi, sa-i promoveze si sa vanda povestile cu ei.
Ceea ce ma surprinde este tacerea pacifistilor de berarie, sau mai bine zis a pacifistilor de net care au desfiintat filmul American Sniper dar n-au suflat un cuvant despre Fury. In ambele filme este vorba despre razboi, despre oameni care mor, ba pot sa spun ca in Fury se vad mult mai multe cadavre decat in American Sniper, si totusi, filmul cu Brad Pitt a trecut usor pe langa sensibilitatea pacifistilor de week-end. De ce? Ma rog… nu vreau sa incerc sa dau eu un raspuns….
In concluzie, Fury e un film care merita vazut, are ritm, are un fir narativ coerent, are momente emotionante si momente de incordare. E usor de urmarit iar finalul e previzibil.
“Sunt trei feluri de oameni pe lume. Oile, lupii şi câinii de pază.
Unii oameni prefera să creadă că răul nu există în lumea aceasta. Dacă le-ar bate răul la uşa nu ar ştii cum să se apere. Aceştia sunt oile.
Şi apoi sunt prădătorii. Ei folosesc violenta. Se folosesc de cei slabi. Aceştia sunt lupii.
Apoi sunt aceia înzestraţi cu un talent de agresor. Şi când e nevoie să protejeze turma. Aceştia sunt o specie rară care trăiesc pentru a înfrunta lupul. Ei sunt câinii de pază.
Eu nu cresc oi în casa asta! Şi o să te rup în bătaie dacă ajungi un lup.”
In cuvintele de mai sus am simti ca este cheia filmului American Sniper (2014), o pelicula marca Clint Eastwood, un regizor despre care n-am sa ma feresc sa spun ca il admir din ce in ce mai mult de la un an la altul. Un film cu 6 nominalizari la Oscar.
Abia l-am terminat de vizionat si trebuie sa spun ca lasa o impresie puternica.
Bradley Cooper joaca rolul lui Chris Kyle, cel mai bun lunetist din toata istoria Armatei SUA. In 4 misiuni in Irak, insumand circa 1000 de zile, a impuscat peste 160 de inamici, protejandu-si camarazii pe campul de lupta. Din acest motiv a fost supranumit The Legend. Chiar si insurgentii irakieni au pus pe capul lui un premiu imens in bani.
Povestea lui Chris Kyle, prezentata de Clint Eastwood, nu este povestea unui erou neaparat. E povestea unui barbat macinat de simtul datoriei implinite fata de camarazi si incercarile de a fi un bun tata si sot. E greu sa le imbini pe toate. Iar Chris Kyle este departe de a fi reusit. Poate ca nici nu trebuia. Si totusi, el va ramane The Legend.
Pe intregul parcurs al filmului ajungem sa ne punem cateva intrebari la care e greu sa spunem ca am gasit raspunsul adecvat. In primele secvente Chris este pus in situatia de a impusca un copil irakian care, cu o grenada in mana, se indreapta spre un grup de soldati americani. Trebuie sa se decida repede: il impusca sau nu pe baiatul care nu pare sa aiba mai mult de 10 ani. Omoara un copil sau un inamic? Cum trebuie sa aplice principiul potrivit caruia trebuie sa-i protejeze pe cei mai slabi? Kyle are o sensibilitate crescuta pentru copii, pentru fiintele vulnerabile. Un episod in care un terorist irakian il maltrateaza pe un baietel infingandu-i o bormasina in picior si apoi in cap, il marcheaza pe Kyle care va ramane sensibil la orice amanunt carei ii va aduce aminte de acel moment.
Inamicul lui cel mai important este un lunetist din tabara adversa care face la randul sau victime printre soldatii americani. De cate ori se intoarce acasa si priveste stirile de la tv, Chris Kyle decide sa se intoarca in focul luptei. De ce o face? Pentru ca asa simte: trebuie sa protejeze, e singura ratiune pentru care traieste. Dar, care este limita datoriei? O intrebare la care fiecare are raspunsul sau.
Il ultima misiune este ranit si lasat la vatra. Pentru ca nu-si gaseste linistea devine voluntar la un spital pentru veterani, camarazi care au avut mai putin noroc decat el. Oameni mutilati nu doar fizic, ci si psihic. E ultima lui misiune.
Filmul merita vazut. Tensiunea este gradata, in stilul filmelor lui Clint Eastwood, cu scenele de lupta bine realizate, fara a iesi din standardul cinematografic hollywoodian, cu momente psihologice marcante si un scenariu usor de urmarit.
Este un film de razboi, un razboi recent, dar si un film psihologic. E greu sa spun in acest moment daca merita vreun Oscar, dar e cert ca filmul impresioneaza.
A fost nominalizat la Oscar pentru categoriile: Cel mai bun film, Cel mai bun actor in rol principal, Cel mai bun montaj de sunet, Cel mai bun mixaj de sunet, Cel mai bun montaj, Cel mai bun scenariu adaptat.
De asemenea a avut doua nominalizari la premiile Bafta: pentru cel mai bun sunet si cel mai bun scenariu adaptat.
In rolul sotiei lui Kyle o puteti vedea pe Sienna Miller.
Nota IMDB: 7.7
|n premieră pe marile ecrane, din 23 ianuarie 2015.
Tocmai am terminat de vizionat filmul: Dresda (2006) – la sugestia unei bune prietene pasionate de istorie.
E vorba despre momentul bombardarii orasului intre 13 – 15 februarie 1945 de catre aviatia britanica si americana, cand centrul istoric a fost distrus in totalitate si se estimeaza ca au murit cel putin 25,000 de civili. Filmul prezinta si filmari autentice facute in timpul razboiului. Povestea romantica dintre o infirmiera germana si un pilot britanic o veti afla urmarind pelicula. Totusi, nu este un film de dragoste, ci un film de 3 ore cu imagini dure de razboi.
Unde voiam sa ajung? In timpul bombardamentelor din februarie 1945 s-a pierdut cea mai mare parte a operei lui Tomaso Albinoni, documentele fiind adapostite de Biblioteca de stat din Dresda.
Faimoasa piesa Adagio in sol minor de Albinoni este de fapt o reconstituire realizata de compozitorul si muzicologul Remo Giazotto dupa un fragment descoperit sub ruinele Bibliotecii de stat din Dresda.
In plus, astazi, 17 ianuarie, se implinesc 264 de ani de la moartea lui Albinoni….
Colivia cu papagali 