El, bine construit, cu ceafa rasă, îmbrăcat cu un tricou fară mâneci, cu pantaloni scurți tip bermude și în picioare cu niște sandale de ziceai că sunt șlapi. Restul de păr, din creștet, uns cu ulei sau un fel de gel, probabil, aruncă în jur un damf de drogherie ieftină.
Ea, genul de piți, de 16 ani, crescută după modelul personajelor din programele tv pentru adolescenții secolului XXI, evident suplă, cu rochie roz, decoltată prin toate părțile și atâta de mini încât își etalează în toată splendoarea celulita de pe coapse. Picioarele dezgolite erau chinuite de o pereche de sandale verzi, cu toc, care păreau că vor să rupă gleznele de adolescentă care se îndoiau de fiecare dată când tălpile luau contact cu dalele de beton. Pășea cu grijă, cu vârfurile ușor aduse înăuntru, nesigură pe fiecare pas de parcă ar fi mers pe cărbuni încinși.
El își încolăcise mâna stângă pe la spatele ei și o ținea mai degrabă posesiv decât protectiv, ca să vadă lumea că o are în pază. Cu mâna dreaptă, din când în când ducea la gură o țigară pe jumătate arsă. Trăgea cu sete din ea și apoi lăsa fumul să se prelingă ușor, printre dinți, și îl mai inhala o dată pe cele două nări.
Ea își rotea în mâna stângă o poșetuță roșie, de fetiță, în care mai mult de un pachet de șervețele nu putea să încapă. Un accesoriu despre care nu-i spusese nimeni că trebuie să se asorteze cu încălțările. Dar într-o lume în care diamantele sunt foarte bine înlocuite cu bucăți de sticlă sau de plastic, ce mai contează o pată de culoare?
Cei doi amorezi mergeau cu pași mici pe aleea ce cobora de la Lacul cu nuferi. El părea pătruns până-n pectorali de spiritul eminescian, deși, probabil, mai mult decât ”A fost odată ca-n povești// A fost ca niciodată” nu știa să recite. La rândul ei, micuța, umedă de emoția eminesciană, visa probabil la cine-știe-ce Luceafăr cu Mercedes cumpărat la mâna a treia.
Era atâta poezie în privirile și gesturile lor încât și versurile poetului ar fi vrut să se ascundă, rușinate și pierdute fără ritm și fără rimă.
*****
Dar să-i lăsăm și să ne întoarce privirea spre un cuplu cu trei copii. Oameni de viață, scăpați de canicula apartamentului cu trei camere dintr-un bloc construit în anii 80, coborând la fel de plictisiți ca atunci când au urcat. Un copil, cel mai mare, își face de treabă bătând cu un băț în tufele de pe marginea aleii. El, capul de familie, poartă după gât răspunderea pentru echilibrul celui mijlociu, care se ține cu amândouă mâinile de cele câteva smocuri de păr care mai răsar deasupra urechilor tatălui. Cu burta înainte, cu pantaloni scurți și maioul alb bine mulat, bărbatul pășește hotărât să ajungă la Matiz-ul familiei. Ea, doamna mamă, împinge un căruț în care mezinul se luptă cu o suzetă. O rochie largă, cu bretele, fâlfâie amenințător în jurul picioarelor ca niște șenile de tanc. Copiii nu știu ce se întâmplă cu ei. Tocmai au văzut o baltă mare cu multe ierburi pe ea. Adulții, cu obrajii roșii de bunăstare proletară, își plimbă burțile pline de bere sau poate visând cu ochii deschiși la un carton cu doze de bere.
*****
Sunt două imagini dintr-un tablou cu cei mulți, dintre care unii urcă, alții coboară. Unii fumează, alții mănâncă semințe de floarea-soarelui. Sunt ieftine și ecologice. Pot fi scuipate în natură pentru că îmbogățesc pământul cu ”vitamine”. Ba mai reduc și stresul.
Mașinile stau rânduite pe drumul care urcă până la un loc ceva mai larg ce cândva era o parcare de câțiva metri pătrați. Acuma sunt zeci de mașini și zeci de oameni care se perindă pe acolo ca la un pelerinaj din care nu înțeleg nimic. Merg până la lac și pentru că din nuferi se văd doar frunzele, își fac poze pe podul care duce pe o insulă mică.
Au ieșit în natură, la pădure, au fumat o țigară, și-au făcut poze pe care le pun pe Facebook ca să-i admire prietenii cât sunt de cuprinși de fiorul poetic al Lacului cu nuferi de la Ipotești.
IpoteștiÎntr-un copac mai rezistă, spânzurată, ceea ce a fost cândva o căsuță pentru păsărelele pădurii.
Acuma nu se mai aud păsările. Se aud în schimb oameni vorbind la telefoanele mobile. Au ieșit la pădure că să se deconecteze… naiba știe de la ce.
E trist! Sincer vă spun, e trist!
*****
Am revăzut azi (duminică, 30 iulie 2017), pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.
Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.
Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.
M-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.
Și am revenit, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.
Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.
E un loc turistic
cu oameni grăbiți să-și facă o poză,
cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,
cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,
cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,
cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,
cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,
etc, etc … vă rog să completați…
*****
E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.
Category: Secunda de enervare
Balena albastră din noi
Eu am niște provocări. Aș vrea să-i rog pe cei pasionați de acest joc să țină cont de ele. Balena albastră suntem chiar noi. Cine are curajul să-și facă selfie cu următoarele provocări?
- Citește o carte
- Povestește prietenilor de pe facebook romanul
- Mergi cu niște prieteni la pescuit
- Mergi la un concert de muzică simfonică
- Plantează o floare
- Strânge hârtiile dintr-un parc
- Mobilizează măcar 5 prieteni să te ajute a doua oară
- Timp de o lună, în fiecare zi de vineri oferă un sandviș unui copil sărac
- Ajută o bunică să ducă sacoșele acasă
- Ajută un coleg la teme
- Mătură în camera ta
- Plantează un copac
- Îngrijește o floare
- Postează pe Facebook un citat dintr-o carte pe care ai cititi-o recent
- Scrie ceva despre ultimul film pe care l-ai văzut
- Scrie cine ești tu. Crezi că e așa de simplu?
- Scrie despre prieteni tăi. Asta chiar e o adevărată provocare!
- Scrie despre profesorii pe care îi îndrăgești.
- Scrie despre oamenii care îți sunt modele în viață!
- Timp de o lună încearcă în fiecare săptămână să vezi o piesă de teatru
- Ascultă de cel puțin trei ori Simfonia a VI-a, Pastorala, de Beethoven.
- Ascultă de cel puțin de trei ori Concertul pentru pian de E. Grieg.
- Citește poeziile lui Eminescu
- Citește poeziile lui Radu Stanca
- Ascultă muzica lui Nicu Alifantis
- Ascultă muzica lui Alexandru Andrieș
- Fă o plimbare prin oraș, pe străzi pe care n-ai mai trecut
- Fă o plimbare cu cinci prieteni
- Fură un trandafir dintr-un parc pentru fata pe care o iubești
- Acceptă o invitație la Operă/Teatru de la băiatul care te iubește
- Învață să oferi o floare
- Învață să accepți o floare
- Învață să spui ”Te iubesc!”
- Învață să spui ”Iartă-mă!”
- Învață să spui: ”Sunt aici!”
Profesori și educatori
Un film după fapte reale. Un film despre educație…. Lean on me, un film din 1989, cu Morgan Freeman în rolul principal. Un fim după o poveste reală. Joe Clark este chemat să preia conducerea unui liceu în care indisciplina devenise o problemă extremă. Metodele sale nu se înscriu tocmai în standardele educaționale, dar în situații extreme sunt necesare măsuri extreme. Oare va reuși?
Ceea ce m-a frapat a fost discursul directorului Joe Clark după ce află rezultatele testelor practice.
”Voi, oameni buni, reprezentați pe cei 70% dintre elevi care tocmai au căzut la examenul practic. 70%! Dar acesta nu e eșecul lor. Nu pe ei îi condamn. Eșecul este al vostru. Da, am zis bine, al vostru!”
Schimbați 70% cu procentul elevilor de la noi care nu au dat bac-ul sau nu au luat note de absolvire. Mă întreb dacă vreunul dintre responsabilii din Educația românească s-a gândit măcar o singură data să vadă astfel problema.
Copiii au nevoie în primul rând de educatori.
Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Avem profesori, ne trebuie și educatori
Despre Carta drepturilor copiilor spitalizați
Pe o tânără speranță a peremismului care se dădea de ceasul morții zilele trecute, nemaiputând respira de grija copiilor care se jucau prin Piața Victoriei, aș vrea să o văd la fel de preocupată de grija copiilor aflați în spitale.
Au și ei drepturi.
Cum arată bugetul pentru sănătate în acest an? Un pic mai mare decât cel de anul trecut. Un pic mai mare pentru că au fost promise creșteri salariale nu pentru că trebuie îmbunătățite condițiile din spitale.
Îngrijorat că în multe țări bugetele pentru sănătate se reduc, Parlamentul European a adoptat în mai 2000 o Cartă a drepturilor copiilor spitalizați.
Iată câteva extrase din acest document:
Citește mai mult pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura contemporana TIMPUL: Carta drepturilor copiilor spitalizați
Poporul lui Țuțea
În aceste zile am înțeles că în 89 am ieșit în stradă că să putem să ne creștem copiii în alt spirit. Poate că nu știam exact cum trebuie să o facem, dar măcar am avut șansa să încercăm.
Am ieșit atunci în stradă pentru acești tineri, copiii noștri, care astăzi arată că pot fi forța care să arunce la latrina istoriei gunoaiele postcomuniste, împânzite pe toată tabla politică, pe care le purtăm cu noi ca pe râie.
(…)
Acuma am avut șansa să simt că acesta e poporul meu, acesta e poporul pentru care am ieșit în stradă în 89.
Poporul meu a rămas în stradă, doar că a fost un pic ocupat să-și crească copiii.
Dacă Petre Țuțea ar mai trăi, ar fi mândru, acuma, pentru că ar înțelege pentru ce popor a făcut 13 ani de temniță.
Acesta e poporul pe care și l-a dorit Țuțea.
Citește tot textul pe blogul meu de pe site-ul revistei de cultura coontemporana TIMPUL: Acesta e poporul pe care și l-a dorit Țuțea
Colivia cu papagali 