Locul în care poezia a murit

Am revăzut azi, pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.

Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.

Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.

M-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.

Și m-am întors, din nou, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.

Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.

E un loc turistic

  • cu oameni grăbiți să-și facă o poză,

  • cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,

  • cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,

  • cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,

  • cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,

  • cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,

  • etc, etc … vă rog să completați…

     

E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.

 

Citiți textul integral pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: La Ipotești, în pădurea Lacului cu nuferi, poezia a murit

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s