Rochia roșie… de la capătul drumului (fragment)

Își aminti de ziua în care au plecat amândoi spre o mânăstire, undeva în afara orașului, ca doi amici care se cunoșteau din copilărie. Era un început de iarnă, cu o zi umedă. Nu era un loc turistic. Îi era silă de mănăstirile transformate în locuri turistice. Descoperise la vreo 30 de km de oraș un lăcaș mic, sărac, vechi de vreo 500 de ani. Călugării se întorseseră acolo abia după 1990. Munceau pe brânci și încercau să supraviețuiască. Îi plăcea că lipseau de acolo turiștii gălăgioși și plini de bani. Voia să-i arate și ei această bijuterie.

*****

Mașina urca dealul Buciumului, iar la un moment dat, din drumul principal, un indicator arăta spre dreapta. Vremea, în ciuda umezelii, părea destul de prietenoasă. La dreapta, drumul asfaltat recent șerpuia prin pădure. După 50 de metri, brusc, botul mașinii se înfipse în ceață. O ceață groasă de abia se vedea la 10 metri. Strânse volanul în mâini. Îi era frică. Părea că merge printr-un ocean de lapte. Orice metru parcurs putea să se transforme într-o surpriză. Abia se vedeau copacii de pe marginea drumului. Plini de chiciură. Albi de sus până jos. Mergea încet.
Ea stătea alături și privea amuzată pe geam. Își luase aparatul foto și se minuna ca o adolescentă de peisajul de basm. Ca într-o poveste în care Ea și El sunt prinși între două lumi, într-un hotar în care orice este posibil. Între lumea de care fugeau și lumea unui dincolo care nu promitea nimic. Veselia ei îi dădea curaj, totuși. Clickul aparatului foto părea că sparge ceața.
Buclele negre îi dansau pe umeri la fiecare mișcare a capului. Își scosese haina de iarnă și rămăsese într-o rochie roșie cu franjuri la poale. Din cizmele care i se ridicau pe gambe, ieșeau doi genunchi care păreau că așteaptă un sărut.

– Știi, mi-a ghicit în palmă, ieri, o țigancă. Cică o să mă mărit anul ăsta. Dar am de ales dintre doi.
– Și cine o să fie norocosul? Ăla care rămâne neînsurat?
– Eu vreau că norocosul să fie aviator.
– Ai grijă că ăștia au întotdeauna o parașută de salvare! Ha, ha, ha…
– NU fi vulgar ca un mitocan! Credeam că te bucuri pentru mine.
– Dacă sunt mitocan înseamnă că nu am nici o șansă să fiu nefericitul care o să se însoare cu tine.
– Păi tu deja știi cu cine ai să te însori, parcă așa spuneai.
– Dar puteai să te faci că nu știi. Măcar de dragul conversației.
– Hai, că îmi strici cheful. Fii atent la drum. Mai este mult până la mănăstire?
– Vreo 15 km.
– Prin pădurea asta înecată în ceată și chiciură?
– Da! Nu-ți place?
– Nu prea. Dacă apare un urs?
– Nu sunt urși aici.
– Atunci poate o haită de lupi?
– Lupii au dispărut de vreo 50 de ani. Singurul lup în acest moment sunt eu!
– Pam-pam… ha, ha, ha… Mda… dar ești un lup cam știrb.
– Lupul de dar nu se caută la dinți! Ha, ha, ha…
– Bine, lupule, fii atent la drum ca să nu ne caute după aceea jandarmii prin pădure.

A simțit că o supărase, oarecum, discuția. De obicei nu simțea nevoia să o contrazică, dar de data asta nu s-a putut abține. Nu era femeia pe care să o vadă măritată. Era independentă. Putea să învârtă din vârful degetelor orice bărbat. De ce i-ar fi trebuit măritiș? Oricum nu o interesa ce gândeau cei din jurul ei. Poate a vrut doar să-l stârnească, să vadă ce gândește. Sau poate că a vrut doar să facă puțină conversație și el a luat totul foarte în serios. Poate că era un pic gelos. Oare de ce? Nu se gândise niciodată la ea ca la o femeie, ci ca la o prietenă.
Mașina aluneca prin pădurea înecată în ceață și chiciură. Încerca să fie atent la drum, dar privirea i se oprea mereu pe genunchii ei. Rochia roșie se mai ridicase puțin și lăsa să se vadă partea de deasupra genunchilor. Franjurii stăteau spânzurați de picioarele ei și tremurau ușor ca gândurile lui. Tare și-ar mai fi dorit să-i prindă în căușul palmei genunchiul. Sunt momente în viată când merită să dai la schimb orice pentru genunchiul unei femei.
În interiorul mașinii aerul părea că se încinsese. Parcă era nevoie de un popas scurt și un pic de răcoare. Drumul prin pădure se apropia de final. Știa că după curbe urma o porțiune dreaptă la capătul căreia putea să vireze la dreapta spre stejarii seculari sau în diagonală spre mănăstire. Era un drum care ducea direct acolo, ocolind satul.

– Vrei să vezi stejarii seculari? Sunt imenși. Nu cred că ai mai văzut așa ceva până acuma.
– Ai spus că mergem la mănăstire!
– Ajungem și acolo. Voiam doar să-ți mai arăt ceva frumos.
– Dacă tot m-ai adus până aici…

Cu câțiva metri înainte de intrarea în sat, a virat dreapta pe un drum de țară. Panorama s-a schimbat brusc. De o parte și de alta a drumului, titani ai timpului, cu crengi groase întinse ca niște brațe herculeene pe care se sprijinea cerul, stejarii seculari priveau nepăsători. Nimeni nu-i clintise de sute de ani. Câte unul, pe ici pe colo, pierduse câte un braț în bătălia cu timpul, dar rămăsese frumos ca un războinic întors victorios de pe câmpul de bătălie. Un pic ciung, dar falnic.
A oprit mașina și ea a coborât. O privea aproape paralizat. Nu îndrăznea să se miște de frică să nu dispară fantasma. Tabloul era prea frumos… și părea atâta de fragil. Rochia roșie, cu franjuri spânzurați de poale, de deasupra genunchilor, era singurul reper cu viață în tabloul inert. Pe iarba diamantată de chiciură urmele pașilor ei erau ca o invitație la evadare dintr-o lume încremenită.
S-a oprit lângă primul stejar și a privit în sus, printre crengile lui noduroase care se pierdeau în ceață, de parcă norii coborâseră să se odihnească. Rochia roșie părea prinsă la hotarul dintre cer și pământ.
S-a învârtit în jurul stejarului, mângâindu-l cu o mână. S-ar fi spus că face un dans ritualic pentru a trezi la viață uriașul nepăsător.
A privit-o ”dansând” preț de câteva minute, apoi a coborât și el.

– Ce zici? Îți place?
– Ești nebun? Dacă îmi place??? Mi-aș face acuma o căsuță sub crengile lui.
– Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar căsuța e parte din visul meu. O căsuță mică, o simplă cameră de zi și un dormitor la mansardă. Să ies dimineața și să-mi beau cafeaua stând în fund pe prag. Cred că mi-ar plăcea și o pipă.
– Și altceva? Ce mai vezi în visul tău?
– Nu-i suficient?
– Crezi?
– De ce nu?
– Doar tu, cafeaua și o pipă? A naibii sunteți voi bărbații. Nici să visați nu știți.
– Adică?
– Ești egoist… sau e prea mic visul tău?
– Visul meu e făcut pe măsura mea.
– Și nu mai încape nimeni acolo?
– Nu știu. Rămâne să vedem. Pană la urmă, fiecare vine cu visul lui și dacă cele două vise se întrepătrund, atunci poate ieși un vis frumos. Dar de cele mai multe ori viața nu prea are simțul măsurii. Spunea un tip, care din când în când le mai nimerește, unul Relea, sau cam așa ceva, că ”nu poți să intri în visurile unei femei doar pentru simplul fapt că ea îți umple visurile tale”.
– Nu cred în visuri mari și visuri mici. Visurile n-au granițe, de aceea îți oferă ceea ce îți lipsește în viață: libertatea de a fi tu însuți.
– Noi suntem nebuni? Despre ce vorbim? Hai, să vezi mănăstirea.
– Ajungem și acolo, dar hai să mergem mai întâi … pană la capătul drumului…

*****
Au urcat amândoi în mașină și au făcut pârtie prin ceață… pană la capătul drumului.
Stejarii seculari se apropiau și se îndepărtau, indiferenți la visuri și viață. Timpul lor era o măsură prea mare pentru muritorii rătăciți pe acest pământ.

Nu există capete de drum, ci doar drumuri care nasc un pod. E o alegere. Unii se aventurează peste pod. Alții fac cale întoarsă. Drumurile sunt simple… pașii noștri le complică. Dincolo de pod însă…

Mașina a ieșit de pe drumul de țară și cauciucurile păreau că se lipesc de asfalt.
Încă 500 de metri și motorul a amuțit. Liniște. Câmpul din dreapta, sterp și înghețat, era ciugulit, ca un cadavru, de un cârd de ciori. Din când în când se ridicau ca niște draci zburători și aerul din jur se umplea ce croncănitul sinistru al cioclilor de pe cer. Și-a întors privirea. Nu pentru asta venise.
În fața lui, pe lângă zidul mănăstirii, rochia roșie parcă plutea. Vântul, de la marginea satului, îi răscolea părul pe care încercase să-l prindă sub ochelarii de soare, apoi i se încurca printre picioare, îi mângâia genunchii, sedus de rotunjimea coapselor ei, și nu se sfia să o îmbrătișeze tandru. Întotdeauna purta ochelari de soare. Chiar și iarna. Poate încerca să ascundă ceva… sau poate că nu voia să-și arate sclipirile din ochi atunci când … se apropia de capătul drumului. Își deschise larg brațele, ca o pasăre liberă în zbor, lăsându-se în voia atingerii sălbatice a vântului. Nu se mai sfia să arate că se trezise leoaica din ea. Avea privirea vânătorului sigur de prada sa. Tocmai treceau pe sub turnul clopotniță. S-a întors brusc spre el.

– Îmi place. Sunt prietenă cu vântul. Hai să vedem ce vrei să-mi arăți la mânăstire. N-am auzit de ea până acuma.
– Probabil că nici n-ai să mai auzi. Călugării nu vor să o transforme în loc pentru turiști. Preferă să trăiască în sărăcia lor decât să murdărească locul.
– Turiști, nu… sărăcie, da… atunci ce are așa interesant locul ăsta?
– Vei simți după ce intrăm în biserică. E veche. Vreo 500 de ani. Comuniștii i-au pus lacătul pe ușă și au alungat călugării. Cred ca a reușit să păstreze înăuntru forța credinței. Pune-ți o dorință după ce intri și s-ar putea să se împlinească.
– Ha, ha, ha… ai grijă ce-ți dorești ca s-ar putea… Cât mister!!! Poate îmi arăți și cum coboară îngerii din clopotniță.
– Clopotnița e chiar deasupra noastră. Nu știu dacă vor coborî îngerii de acolo, dar putem încerca să urcăm noi până la ei. Nu mult. Doar până la primul nivel. Scara e foarte abruptă și n-aș risca sa urc mai sus.
– Știi ceva? Hai în clopotniță. Să nu fugă îngerii.
– Parcă trebuia să intrăm mai întâi în biserică, să-ți pui o dorință.
– N-am nevoie să intru. Despre dorințe nu trebuie să vorbești, ci trebuie să le faci să împlinească. Hai, sus pe scară.

Intrarea se făcea pe o ușiță înaltă de vreun metru și jumătate. Turnul din piatră părea pe dinafară un paznic încremenit în post ca un soldat uitat la marginea unui imperiu. Un imperiu al timpului care uneori curge prea repede, alteori se oprește și privește ironic spre noi parcă spunându-ne:
”Lașilor, m-ați pierdut. Nu puteți merge în ritmul meu. Voi fi mereu înaintea voastră. Fricile voastre va țin captivi. ”
Da, fricile ne țin captivi și ne dau valoare. Cu cât mai multe frici, cu atâta ești mai bine văzut. Când avem de ales între Frică și Dragoste vom alege întotdeauna pe cea dintâi.
Frica ne dă repere, ne pune granițe, ridică ziduri, acoperă neputințe, ascunde eșecuri, cenzurează cuvintele, înăbușă gânduri, distorsionează percepții, controlează destine, omoară suflete. Dragostea nu ține cont de timp și nici de repere. Se întâmplă, pur și simplu și are gust de libertate. Dar cine mai știe cum este gustul libertății?

*****

Ea s-a avântat prima pe scara elicoidală a turnului. Câte o piatră pentru fiecare treaptă prinsă de axul central. Pașii îi erau fără ezitare. Rochia roșie tremura pe fiecare genunchi care se ridica și se zbătea ca o aripă de fluture alunecând pe coapsa celuilalt picior, lăsând în urmă un parfum discret de iasomie, ca un fior nedeslușit.
El o urma cu un pic de frică. Spațiile înguste și semiîntunericul care învăluia treptele îl făceau să pipăie bine zidul. Avea nevoie de puncte de sprijin. Și în viată și-a căutat mereu puncte de sprijin. Nu-i plăcea să meargă fără o plasă de siguranță. Trăia mai degrabă sprijinindu-se pe trecut. Mergea înainte ca un șofer care privește mereu în oglinda retrovizoare.
În sfârșit, ultima treaptă spre primul nivel. Răsuflă ușurat. Măcar era lumină și un spațiu mai mare. Pe jos erau abandonate bucăți de scânduri, probabil de la schelele care înconjurau turnul. Ea s-a așezat liniștită pe marginea unei ferestre. Parcă nici nu făcuse efortul de a urca până acolo. Își legăna relaxată un picior, iar franjurile roșii se mișcau amețite sub genunchi. Același genunchi care ar fi încăput ușor în palma lui.

– Nu e rău, până aici. Dar vreau să urc mai sus.
– Eu ți-am spus că te duc la mănăstire, nu în turn.
– Și turnul nu-i tot al mănăstirii?
– Cred că ar trebui să fim prudenți. Ai văzut cum arată scara și până sus mai avem de două ori pe atâta.
– Și ce dacă? Eu urc! Să nu spui că ți-i frică.

Lovitură în plex! Ce să răspundă? Cum să-i spui unei femei că ți-e frică să urci o scară, chiar dacă e abruptă, și e întuneric, și nu știi ce este până sus, și mai ales nu știi cum o să cobori apoi.

– Nu e vorba de frică. Nu știu dacă scara e întreagă până sus. Vezi că se lucrează.
– Dacă nu-i întreagă, ne întoarcem. Vreau să văd cum se vede de sus.
– Tu ești născută în zodia caprei negre?
– Iar tu parcă ești născut în zodia racului. Ce te tot dai în spate? Nu mori.
– Sunt doar prudent!
– Uite așa ajungeți voi, bărbații, să muriți cu ”prudența în mână”.
– Aș vrea să spun că e tupeu ca să nu zic obrăznicie? Te pricepi așa bine la bărbați?
– La bărbați se pricepe oricine. Mai puțin bărbații. Ha, ha, ha…

Râdea și veselia din glasul ei parcă învia aerul încremenit al clopotniței. Se simțea sigură și cu poftă de viață. Nu mai știa ce replică să-i dea. Ca să nu răbufnească, s-a întors și s-a îndreptat spre scări. Tocmai pusese piciorul, atent, pe prima treaptă ca să coboare.

– Hei! Unde pleci? Parcă trebuia să urcăm până la clopote.
– Eu n-am spus că vreau să urc până la clopote.
– N-ai spus, dar nu-i elegant să mă lași să urc singură. Cum vom povesti amicilor aventura asta?
– Ce să fac? Să povestesc? Să povestesc că am urcat cu o nebună într-o clopotniță? Mă rog… o să povestesc dacă scap viu de aici.
– Hai, nu te mai victimiza. N-ai pățit nimic. Dacă pățești, îți promit că am eu grijă de tine.
– Aha… grijă să nu sufăr prea mult! Ce folosești de obicei: cianură sau limbă ta otrăvită?
– Ție ce ți-ar plăcea? Ha, ha, ha…
– Știi ceva? Hai, urcă! Poate îți cade vreun înger în cap.
– Ai văzut că știi să fii galant? Ha, ha, ha…

Și fără să mai privească în spate, rochia roșie începu să plutească de pe o treaptă pe alta, lăsând în urmă, discret, fiorul parfumului de iasomie. Când ultima pată roșie dispăru în curbura scării, se hotărî și el să urce. Nu te pui cu nebuna, dar nici nu-i bine să o lași să facă ce-i trece prin cap fără să o supraveghezi. El o adusese…
Din când în când mai deschidea telefonul ca să lumineze treptele. Da, până sus era un drum de două mai lung decât făcuse până la primul nivel. Și parcă scara se tot îngusta. Nici nu mai știa dacă îi era frică de scara întunecată sau de ideea de a sta cu ea într-un turn. Singuri, ca două suflete condamnate la o detenție eternă. Oare ce ar face dacă s-ar întâmpla? Ea ce crede? Să o întrebe? Mda… mai întâi să ajungă sus. Din rochia roșie nu se mai vedea nici măcar un petec. Deodată un strigăt de entuziasm îi dădu de veste că ea ajunsese până la clopote. Oare o fi găsit acolo îngerii? Când or fi văzut un drac de fată ca ea, probabil că și-au luat zborul. Bieții îngeri, plictisiți și plicticoși. Mai bine un drac de fată.
Ultimele trei trepte… gâfâia și simțea că îi tremurau gleznele. Strânse din dinți și se sprijini de zid. Mai bine să pară obosit decât să se vadă cum tremură.

– Hai, lupule! Ai ajuns? Ți-am zis că ești un lup știrb!
– Iar eu ți-am spus că lupul de dar nu se caută la dinți! Unde-s îngerii? Nu cumva s-au speriat de limba ta otrăvită?
– Dacă nu era limba mea otrăvită nu urcai până aici. Asta o să ții minte toată viața.
– Sper să ții și tu minte, pentru că a doua oară nu mă mai prinzi.
– Nu mi-am pus în gând să te prind acuma. Dar uite că s-a întâmplat. Nu mai încerca să te gândești la ce faci. Îți place? Ce-ar fi să ne închidă cineva în turnul asta pentru o veșnicie? Ce-ai face?

Ultimele ei cuvinte îl înghețară. Oare citea gândurile? Exact la asta se gândise și el în timp ce urca. Nu știa ce să răspundă. Ori poate trebuia să facă ceva? O fi o capcană? Simțea că nu mai știe cum să joace acest joc. De fapt, nu controlase niciodată jocul. Era doar o iluzie, iar ea se pricepea să-i țină iluzia trează. Știa să se joace cu mintea lui.

– Eu ți-am spus că dacă vrei ca dorințele să ți se împlinească, trebuia să treci mai întâi prin biserică, să le scrii frumos în gând și să crezi în ele, iar după îngeri să fugi după aceea.
– Ești un prost… Ca să mi se împlinească dorințele am nevoie doar de tine. Dacă voiam să fug după îngeri nu veneam cu tine. Du-te dracului…

Clopotul spânzurat în turn parcă paralizase. Rochia roșie începu să coboare furioasă scara turnului. Cu fiecare pas ar fi vrut să dărâme treptele ca să nu mai rămână nici un drum de întors în urma ei. El stătea în dreptul ferestrei și privea în gol, năucit de viteza cu care se petrecuse totul.
Prudența poate nărui o poveste iar uneori chiar un destin. Din înălțimea clopotniței, văzu jos o pată roșie. Ea ridică privirea și îi strigă:
– Dacă totuși te duci dracului, prostule, păstrează-mi și mie un loc. Nu pleca singur!

Nu glumea, dar nu avea de unde să știe că în fața unei asemenea declarații Porțile Iadului rămâneau ferecate.
Capătul drumului nu era acolo…