URA lui Bill!

Cum v-ați simți dacă într-o zi citiți o carte în care descoperiți că sunteți unul dintre personaje? Cum v-ați simți dacă descoperiți că locuința în care stați este descrisă într-un roman? Ciudat, nu-i așa?

Personaje reale, locuri reale… asta găsim în paginile romanului URA (Editura Cartea Românească, 2014), de Cornel George Popa (Bill pentru prieteni). Și nu spun asta doar pentru că Bill ne atrage atenția încă de la început că  ”Toate personajele din această carte sînt adevărate. Toate întîmplările din această carte sînt inventate”. Am mers un pic mai departe. Curiozitatea m-a împins.

Așadar, am citit romanul URA de două ori în ultimele 6 luni. A fost ultima carte dintr-o serie de patru ale aceluiași autor. Despre celelalte trei am scris deja.

L-am citit de două ori pentru că pur și simplu am fost fascinat de felul în care scriitorul reușește să-l facă pe cititor un personaj din carte. Pare un roman simplu pentru că spune povești. Povești despre viața unor băieți de 10 – 14 ani care descoperă într-o vacanță de vară că viața este mult mai complicată decât simpla rivalitate între găștile formate la scara blocului. Un roman simplu realizat din povești și secrete aduse la lumină din copilăria fiecăruia dintre noi.

După cum am spus deja, poveștile sunt simple. În schimb personajul principal este unul dintre cele mai complexe. Un personaj colectiv.

Lulu, Puiu, Nelu, Zoli, Claudiu, Luci, Vasilică de la doi și Vasilică de la patru, Corneluș, Șerban, Ovidiu, Marius, Cornel, Radu sunt o gașcă de băieți în jurul cărei este construit romanul lui Bill.  Fiecare în parte este unic, dar luat separat de gașca de la bloc nu mai înseamnă nimic.

Bun. Am făcut cunoștință cu personajul principal. Urmează personajele secundare care sunt precum sarea și piperul: Carmen fripta, Mariana nebuna (prostituata cartierului), Ileana (fata în casă lipsită de prejudecăți), Madam Piuaru (în apartamentul căreia a intrat un planor), Nea Țiți fotbalistul, Nea Mircea, care le dădea covrigi, Nea Ghița luptătorul, Nea Costel actorul, Ion Ceaușescu, un cerșetor care le juca farse polițiștilor.

Și peste toate acestea, surorile Acutunoaie. Trei surori care vor întoarce pe dos universul adolescentin al acelei veri. Trei surori care vor fi catalizatorul ce îi va face să descopere granița care desparte băieții și bărbații.

Mai mult, autorul ne mai lasă și câteva repere care chiar ne fac să credem că totul este o poveste reală. Poveștile se petrec într-un cartier din Iași de unde băieții puteau ajunge ușor la Ciric: ori prin pădure, ori prin cimitir. Pentru orice ieșean e clar că doar din cartierul Tătarași se putea urma acest traseu.

Curiozitatea m-a făcut să merg mai departe. Cornel George Popa nu ezită să mai planteze câteva repere reale: blocurile D7, Z-urile, F7, B-urile. Toate aceste există. Sunt situate pe străzile Ciurchi și Vasile Lupu din Iași, fiind construite in perioada 1965 – 1966. Dacă nu mă credeți, consultați lista pe net.

Așadar, dragă Bill, nu ne-ai mințit.

Nu vreau să vă povestesc romanul. Nici nu cred că pot. L-am citit de două ori și recunosc că e greu de povestit. Merită citit. E romanul adevăratei copilării la scara blocului. O copilărie în care, de exemplu, o simplă minge de fotbal, din piele, era atracția unui cartier întreg. O copilărie în care prima lecție pe care o învățai era că aparții unui grup: grupul de la scara blocului, cu legile lui nescrise, dar respectate de toți. O copilărie în care viața este un tablou la care fiecare mai adaugă o tușă. O poveste despre copilărie în care descoperiți propriul limbaj. Nu e o întoarcere în timp, ci o întâlnire cu propria copilărie pentru mulți dintre noi.

Îmi amintesc că în anii 70 – 80 citeam fascinat cele 5 cărți din ciclul ”Cireșarii„, de Constantin Chiriță.  Sau ”Racheta Albă” ori ”Stejara”, de Ludovic Roman. Da, erau fascinante la acea vreme. Mi-am dat seama că nu le mai pot recomanda ca lectură copiilor mei. Erau un model de copilărie, dar adevărata viața ne-o povestește Cornel George Popa în romanul URA.

Ceai sau cafea?

”Ceai sau cafea?”, o întrebă necunoscuta când ajunse în dreptul ei. Ea își ridică ochii și nu știa ce să spună. Privirea i se pierdea prin mulțime. A întins mâna și … Undeva în interior simțea că se lăsa o liniște adâncă.

*****

”Ceai sau cafea?”, îl întreba de cum ajungea în pragul ușii. Era întrebarea cu care îl întâmpina întotdeauna, de vreo 30 de ani. De obicei El bea ceai. Cafea prefera doar în zilele în care se simțea stresat.
”Ceai sau cafea?” , l-a întrebat atunci când a intrat prima dată în casa Ei, chiar înainte de a afla cum îl cheamă.
Era aproape o copilă care răzbătea singură prin furtunile destinului. Abia intrase la facultate și viața îi luase orice sprijin. Era singură și plină de datorii în casa în care copilărise. Părinți dispăruseră în urma unui tragic accident de circulație și o haită de neamuri hrăpărețe o ataca zi de zi.
Vânduse aproape tot din casă pentru a putea să-și achite datoriile. Camerele, cândva mobilate cu gust, erau goale. Doar la bibliotecă nu renunțase și la câteva piese din bucătărie pe care nu le dorise nimeni. Dormea pe o saltea subțire, direct pe pardoseală.
Hainele, puține, dar pe care știa să le combine cu gust, stăteau rânduite frumos în cutii de carton. Era genul de femeie pe care două cârpe asortate, înnodate și prinse la mijloc cu o broșă, o făceau să pară coborâtă din albumele de modă de la Paris. Avea un simț al eleganței cum nu mai văzuse la alte fete.
În acei ani de tinerețe, în camera în care își beau ceaiul sau cafeaua, stăteau direct pe jos, pe niște perne sau pe niște cutii pline cu foi de la cursurile studențești. Ceștile de cafea, dacă aveau noroc, se întâlneau pe o cutie mare de carton. Scrumiere făceau din orice, de la pachete de țigări goale, cutii de conserve, doze de suc și chiar din coli de hârtie împăturite în patru.
Confortul fizic era neînsemnat. Fumul de la țigări, nelipsit din atmosfera camerei, evada ușor prin crăpăturile ferestrei. Se simțeau bine unul în preajma celuilalt și asta era tot ce conta. Cu timpul a adus acolo ceva mobilă de căpătat. Puțină, cât să poată sta confortabil.
Un fotoliu extensibil cu mecanismul ruginit și tapițeria uzată pe care era mereu aruncat un pled, un scaun vechi, de vreo 60- 70 de ani, cu spătar curbat ce se prelungea cu două brațe, pe care îl primise de la o bibliotecă publică ce-și schimbase mobilierul, și o măsuță pentru cafele, bine închegată dar cu furnirul crăpat pe la colțuri.
Lângă fereastră, în dreptul prizei, se afla un pick-up și o mulțime de discuri de vinyl, sprijinite vertical în trei rafturi așezate direct pe pardoseală. Muzică pop, rock, disco din anii 80 și muzică simfonică.
În camera tinereții lor muzica năvălea prin difuzor de pe discurile negre și uzate.
După 30 de ani, era un fel al lor de a ține timpul pe loc.
Ca în orice scenariu ieftin, le făcuse cunoștință un amic. Dar dacă într-un scenariul ieftin cei doi găsesc drumul spre o relație pe orizontală, între ei relația era perfect verticală și trainică așa cum doar între adevărații camarazi se poate închipui.
Așa a fost de la început și așa rămăsese. Niciunul nu a depășit acea graniță care duce spre Rai sau Iad. Țineau prea mult unul la altul pentru a risca să-și lase cicatrici pe suflete.
Acuma, toată casa era pusă la punct, doar camera în care băuseră prima cafea rămăsese la fel. Își păstraseră tinerețea într-o cameră cu mobilă de căpătat și afișe lipite pe pereți. O cameră afumată, dar cu acel parfum al anilor în care nu aveau mai nimic. Se aveau unul pe altul și asta era suficient. Doi oameni ale căror singurătăți se întâlneau la o cafea sau un ceai.
”Ceai sau cafea?”, îl întreba și după 30 de ani. Era ca un cod secret al lor.
Știa că rareori El bea cafea, dar întrebarea era pusă mai degrabă pentru a-l auzi cum spune: ”Ceai”! ori ”Cred că merge o cafea”! În felul ăsta știa în ce stare se află.
După ce primea răspunsul, dispărea în bucătărie. Dacă era zi de cafea se auzea lingurița trăncănind în ibric. Lăsa vasul pe aragaz și se întorcea în cameră. Se așeza întotdeauna în colț, pe fotoliu, strângându-și picioarele sub ea, ca o școlăriță.
Apoi își aprindea o țigară, trăgea adânc în piept, după care privirea i se pierdea în norii de fum.
La început o tachina că scoate fum pe nări și că așteaptă ziua în care va scoate și flăcări. Atunci privirea ei îl fixa cu o tandrețe ucigătoare. Era genul de privire în care El întotdeauna citea un vers de Cesare Pavese: ”Va veni moartea și va avea ochii tăi!”… ”Verrà la morte e avrà i tuoi occhi”.
Dar nu i-a spus-o niciodată. Era secretul lui. Singurul SECRET pe care îl avea față de Ea.

*****

În urmă cu o săptămână, într-o zi de aprilie, viscolul îi întorcea umbrela pe dos. Zăpada îi intra în ochi, în nas, în urechi, pe după gulerul paltonului. El aștepta. Nu intra până nu venea Ea să-i deschidă. La fel și la plecare. Ea avea grijă să-l conducă până la poartă indiferent că ploua, trăsnea, ningea sau soarele topea pământul. Ori că venea, ori că pleca, întotdeauna îi zâmbea din spatele porții.
Deoarece cheia era întotdeauna la Ea!
E adevărat că nici El nu sosea neanunțat. Niciodată nu sosea neanunțat.
Sunetul rece al arcului de oțel care descuia poarta era singurul mesaj de bun-venit pe care aștepta să-l audă. Îl liniștea, era ca o formulă secretă ce-l ducea în altă viață.
Cheia a pocnit scurt de două ori. Poarta s-a deschis. Ea s-a lipit de peretele casei și după ce El a trecut, a încuiat-o repede.
El a grăbit pașii, a urcat cele trei trepte din fața ușii, a intrat în hol, s-a scuturat de zăpăda de aprilie, după care, cu un mers ușor aplecat, s-a îndreptat spre camera tinereții lor.
Ea l-a urmat fără să se grăbească. A aruncat cheile pe colțul unei etajere din hol după care a strigat: ”Ceai sau cafea?”.
”O cafea, te rog! Ba chiar două! Am obosit! Avem timp de două. ”
”Atunci, două să fie!”
Nu l-a întrebat de ce. Era ca o carte deschisă pentru Ea. Nu trebuia să-l întrebe nimic. Știa să-l citească până la ultima filă.
A dispărut repede în bucătărie și imediat s-a auzit clinchetul linguriței care învârtea cafeaua în ibric. Apoi s-a întors și s-a așezat în fotoliu. Era locul ei. El statea doar în scaunul de la bibliotecă. Spunea că se simte ca un cărturar. Între timp pusese un disc cu Imperialul lui Beethoven. Erau acordurile care îi dădeau curaj.
Ea și-a aprins o țigară. Fulgii rătăciți se topeau în părul Ei și picăturile de apă se scurgeau pe gât, peste claviculă și alunecau spre piept. Cele mai multe se pierdeau absorbite de marginea tricoului, cu mult înainte de a reuși să-i mângâie sânii. Ce păcat! Anii lăsaseră puține urme pe trupul ei care păstra curburi de adolescentă. Părul mai mult șaten decât blond îi cobora în valuri inegale până mai jos de gât. Îi plăcea s-o vadă nepieptănată, sălbatică, așa cum își închipuia că ar trebui să arate o amazoană.
Deseori o urmărea, fără a fi insistent. O privea cum pășea cu tălpile goale pe parchetul din cameră împrăștiind discret, cu o mișcare legănată din șolduri, toată feminitatea din ea. Făcea pașii mici și apăsați, lăsând urme calde ce se evaporau încet.
Se spune ca Pavarotti nu-și privea partenerele atunci când cânta alături de ele. La fel e și cu cei care scriu. Nu poți să scrii despre o femeie dacă o privești. Nu trebuie să fie în fața ta, ci in mintea ta.
Ținea la femeia din fața lui într-un fel special. Nu ca la o iubită. Pe iubită o dorești, o vrei alături, doar pentru tine.
La Ea ținea ca la un vis. Poate nu era cel mai frumos vis din viața lui, dar era cel mai lung, cel mai stabil, era visul care îi aducea un echilibru și asta era suficient. În jurul Ei se crea universul în care El se simțea liber.
Îl cunoștea mai bine decât orice femeie care trecuse prin viața lui. Multe au intrat și mai târziu au plecat, așa cum pleci dintr-o gară unde aștepți un alt tren, pentru o nouă destinație. Nu a încercat să oprească pe niciuna. Când o femeie te privește cu milă înseamnă că e mai sănătos să plece. Pentru amândoi. Ea a stat în ușa vieții lui și a privit mereu. Nu l-a judecat niciodată și pentru asta a lăsat și el ușa vieții deschisă. Nu s-a ascuns de ea.
Așa trecea o oră, uneori două, privind unul spre viața celuilalt. Și se termina și cafeaua, și poveștile. Apoi el se ridica să plece. Ea îi spunea să mai stea, dar el privea cu insistență la ceas. Nu-l aștepta nimeni, dar nu voia să ocupe din timpul Ei mai mult decât trebuia.
O felie din tortul vieții Ei îi era suficient.

*****

”Ceai sau cafea?”, repetă femeia. ”Știți, așa îi plăcea lui: ori ceai, ori cafea!”
Privea încurcată spre tava cu cești din plastic. Era prima dată când nu putea răspunde. Întotdeauna întrebarea aceasta o punea Ea.
Își aprinse o țigară și privi spre piatra lustruită în spatele căreia pământul reavăn se usca. Douăzeci și nouă de litere scrijelite spuneau ultimul lui secret: ”Va veni moartea și va avea ochii tăi”.

*****
PS: Traducerea poeziei ”Va veni moartea și va avea ochii tăi” aparține lui Claudiu Komartin.

Haruki Murakami despre Meseria de romancier

”Meseria de romancier” nu este un manual despre scris, așa cum s-ar putea crede la prima vedere. Scriitorul japonez a considerat că după mai bine de 30 de ani de carieră trebuie să vină în fața cititorilor și să le spună cine a fost, cine este și cum s-au ”născut” cărțile sale.

Încă din primul capitol, Haruki Murakami face un portret al scriitorului, un portret prin care încearcă să demonstreze că un autor de cărți nu este neapărat un om special. A ”scrie” nu e un lucru atâta de greu cum se crede.

”A spune că «oricine poate scrie un roman» este, după părerea mea, nu o calomnie, ci mai degrabă un elogiu. (…) Nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă”. (p. 11 – 12)

Pentru a justifica faptul că romancierii nu trebuie văzuți ca având calități ieșite din comun, Murakami punctează câteva pagini mai departe: ”Personal, nu cred că oamenii cu mintea brici sau enciclopediile ambulante se simt atrași să scrie romane. Scrisul de romane, ca și povestitul de povești, sunt activitați care necesită o viteză redusă. Ca să descriu această viteză așa cum o percep eu, aș spune că scrisul e un pic mai rapid decât mersul pe jos, dar mai încet decât mersul pe bicicletă”. (p. 15)

Plecând de la aceste demonstrații, scriitorul japonez nu scapă ocazia de a fi ironic cu criticii literari. Prin comparație cu părerile lui G.G. Marquez despre critici, Murakami utilizează ironia fină. Pare că pune pe o poziție de inferioritate scriitorul dar lovește direct și fulgerător în critici.

”Destul de mulți critici literari nu pot înțelege un anumit tip de romane sau povestiri. Sau, chiar dacă le înțeleg, nu le pot exprima sub forma unei teorii. Unul dintre motive ar putea fi acela că, general vorbind, sunt mai deștepți decât romancierii, iar mintea le merge prea repede.”

Citește tot textul Haruki Murakami și o confesiune care dezarmează pe blogul meu de pe site-ul revistei de cutură contemporană TIMPUL.

Locul în care poezia a murit

El, bine construit, cu ceafa rasă, îmbrăcat cu un tricou fară mâneci, cu pantaloni scurți tip bermude și în picioare cu niște sandale de ziceai că sunt șlapi. Restul de păr, din creștet, uns cu ulei sau un fel de gel, probabil, aruncă în jur un damf de drogherie ieftină.
Ea, genul de piți, de 16 ani, crescută după modelul personajelor din programele tv pentru adolescenții secolului XXI, evident suplă, cu rochie roz, decoltată prin toate părțile și atâta de mini încât își etalează în toată splendoarea celulita de pe coapse. Picioarele dezgolite erau chinuite de o pereche de sandale verzi, cu toc, care păreau că vor să rupă gleznele de adolescentă care se îndoiau de fiecare dată când tălpile luau contact cu dalele de beton. Pășea cu grijă, cu vârfurile ușor aduse înăuntru, nesigură pe fiecare pas de parcă ar fi mers pe cărbuni încinși.
El își încolăcise mâna stângă pe la spatele ei și o ținea mai degrabă posesiv decât protectiv, ca să vadă lumea că o are în pază. Cu mâna dreaptă, din când în când ducea la gură o țigară pe jumătate arsă. Trăgea cu sete din ea și apoi lăsa fumul să se prelingă ușor, printre dinți, și îl mai inhala o dată pe cele două nări.
Ea își rotea în mâna stângă o poșetuță roșie, de fetiță, în care mai mult de un pachet de șervețele nu putea să încapă. Un accesoriu despre care nu-i spusese nimeni că trebuie să se asorteze cu încălțările. Dar într-o lume în care diamantele sunt foarte bine înlocuite cu bucăți de sticlă sau de plastic, ce mai contează o pată de culoare?
Cei doi amorezi mergeau cu pași mici pe aleea ce cobora de la Lacul cu nuferi. El părea pătruns până-n pectorali de spiritul eminescian, deși, probabil, mai mult decât ”A fost odată ca-n povești// A fost ca niciodată” nu știa să recite. La rândul ei, micuța, umedă de emoția eminesciană, visa probabil la cine-știe-ce Luceafăr cu Mercedes cumpărat la mâna a treia.
Era atâta poezie în privirile și gesturile lor încât și versurile poetului ar fi vrut să se ascundă, rușinate și pierdute fără ritm și fără rimă.
*****
Dar să-i lăsăm și să ne întoarce privirea spre un cuplu cu trei copii. Oameni de viață, scăpați de canicula apartamentului cu trei camere dintr-un bloc construit în anii 80, coborând la fel de plictisiți ca atunci când au urcat. Un copil, cel mai mare, își face de treabă bătând cu un băț în tufele de pe marginea aleii. El, capul de familie, poartă după gât răspunderea pentru echilibrul celui mijlociu, care se ține cu amândouă mâinile de cele câteva smocuri de păr care mai răsar deasupra urechilor tatălui. Cu burta înainte, cu pantaloni scurți și maioul alb bine mulat, bărbatul pășește hotărât să ajungă la Matiz-ul familiei. Ea, doamna mamă, împinge un căruț în care mezinul se luptă cu o suzetă. O rochie largă, cu bretele, fâlfâie amenințător în jurul picioarelor ca niște șenile de tanc. Copiii nu știu ce se întâmplă cu ei. Tocmai au văzut o baltă mare cu multe ierburi pe ea. Adulții, cu obrajii roșii de bunăstare proletară, își plimbă burțile pline de bere sau poate visând cu ochii deschiși la un carton cu doze de bere.
*****
Sunt două imagini dintr-un tablou cu cei mulți, dintre care unii urcă, alții coboară. Unii fumează, alții mănâncă semințe de floarea-soarelui. Sunt ieftine și ecologice. Pot fi scuipate în natură pentru că îmbogățesc pământul cu ”vitamine”. Ba mai reduc și stresul.
Mașinile stau rânduite pe drumul care urcă până la un loc ceva mai larg ce cândva era o parcare de câțiva metri pătrați. Acuma sunt zeci de mașini și zeci de oameni care se perindă pe acolo ca la un pelerinaj din care nu înțeleg nimic. Merg până la lac și pentru că din nuferi se văd doar frunzele, își fac poze pe podul care duce pe o insulă mică.
Au ieșit în natură, la pădure, au fumat o țigară, și-au făcut poze pe care le pun pe Facebook ca să-i admire prietenii cât sunt de cuprinși de fiorul poetic al Lacului cu nuferi de la Ipotești.
IpoteștiÎntr-un copac mai rezistă, spânzurată, ceea ce a fost cândva o căsuță pentru păsărelele pădurii.
Acuma nu se mai aud păsările. Se aud în schimb oameni vorbind la telefoanele mobile. Au ieșit la pădure că să se deconecteze… naiba știe de la ce.
E trist! Sincer vă spun, e trist!
*****
Am revăzut azi (duminică, 30 iulie 2017), pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.
Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.
Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.
M-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.
Și am revenit, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.
Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.
E un loc turistic
cu oameni grăbiți să-și facă o poză,
cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,
cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,
cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,
cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,
cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,
etc, etc … vă rog să completați…
*****
E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.

Rochia roșie… de la capătul drumului (fragment)

Își aminti de ziua în care au plecat amândoi spre o mânăstire, undeva în afara orașului, ca doi amici care se cunoșteau din copilărie. Era un început de iarnă, cu o zi umedă. Nu era un loc turistic. Îi era silă de mănăstirile transformate în locuri turistice. Descoperise la vreo 30 de km de oraș un lăcaș mic, sărac, vechi de vreo 500 de ani. Călugării se întorseseră acolo abia după 1990. Munceau pe brânci și încercau să supraviețuiască. Îi plăcea că lipseau de acolo turiștii gălăgioși și plini de bani. Voia să-i arate și ei această bijuterie.

*****

Mașina urca dealul Buciumului, iar la un moment dat, din drumul principal, un indicator arăta spre dreapta. Vremea, în ciuda umezelii, părea destul de prietenoasă. La dreapta, drumul asfaltat recent șerpuia prin pădure. După 50 de metri, brusc, botul mașinii se înfipse în ceață. O ceață groasă de abia se vedea la 10 metri. Strânse volanul în mâini. Îi era frică. Părea că merge printr-un ocean de lapte. Orice metru parcurs putea să se transforme într-o surpriză. Abia se vedeau copacii de pe marginea drumului. Plini de chiciură. Albi de sus până jos. Mergea încet.
Ea stătea alături și privea amuzată pe geam. Își luase aparatul foto și se minuna ca o adolescentă de peisajul de basm. Ca într-o poveste în care Ea și El sunt prinși între două lumi, într-un hotar în care orice este posibil. Între lumea de care fugeau și lumea unui dincolo care nu promitea nimic. Veselia ei îi dădea curaj, totuși. Clickul aparatului foto părea că sparge ceața.
Buclele negre îi dansau pe umeri la fiecare mișcare a capului. Își scosese haina de iarnă și rămăsese într-o rochie roșie cu franjuri la poale. Din cizmele care i se ridicau pe gambe, ieșeau doi genunchi care păreau că așteaptă un sărut.

– Știi, mi-a ghicit în palmă, ieri, o țigancă. Cică o să mă mărit anul ăsta. Dar am de ales dintre doi.
– Și cine o să fie norocosul? Ăla care rămâne neînsurat?
– Eu vreau că norocosul să fie aviator.
– Ai grijă că ăștia au întotdeauna o parașută de salvare! Ha, ha, ha…
– NU fi vulgar ca un mitocan! Credeam că te bucuri pentru mine.
– Dacă sunt mitocan înseamnă că nu am nici o șansă să fiu nefericitul care o să se însoare cu tine.
– Păi tu deja știi cu cine ai să te însori, parcă așa spuneai.
– Dar puteai să te faci că nu știi. Măcar de dragul conversației.
– Hai, că îmi strici cheful. Fii atent la drum. Mai este mult până la mănăstire?
– Vreo 15 km.
– Prin pădurea asta înecată în ceată și chiciură?
– Da! Nu-ți place?
– Nu prea. Dacă apare un urs?
– Nu sunt urși aici.
– Atunci poate o haită de lupi?
– Lupii au dispărut de vreo 50 de ani. Singurul lup în acest moment sunt eu!
– Pam-pam… ha, ha, ha… Mda… dar ești un lup cam știrb.
– Lupul de dar nu se caută la dinți! Ha, ha, ha…
– Bine, lupule, fii atent la drum ca să nu ne caute după aceea jandarmii prin pădure.

A simțit că o supărase, oarecum, discuția. De obicei nu simțea nevoia să o contrazică, dar de data asta nu s-a putut abține. Nu era femeia pe care să o vadă măritată. Era independentă. Putea să învârtă din vârful degetelor orice bărbat. De ce i-ar fi trebuit măritiș? Oricum nu o interesa ce gândeau cei din jurul ei. Poate a vrut doar să-l stârnească, să vadă ce gândește. Sau poate că a vrut doar să facă puțină conversație și el a luat totul foarte în serios. Poate că era un pic gelos. Oare de ce? Nu se gândise niciodată la ea ca la o femeie, ci ca la o prietenă.
Mașina aluneca prin pădurea înecată în ceață și chiciură. Încerca să fie atent la drum, dar privirea i se oprea mereu pe genunchii ei. Rochia roșie se mai ridicase puțin și lăsa să se vadă partea de deasupra genunchilor. Franjurii stăteau spânzurați de picioarele ei și tremurau ușor ca gândurile lui. Tare și-ar mai fi dorit să-i prindă în căușul palmei genunchiul. Sunt momente în viată când merită să dai la schimb orice pentru genunchiul unei femei.
În interiorul mașinii aerul părea că se încinsese. Parcă era nevoie de un popas scurt și un pic de răcoare. Drumul prin pădure se apropia de final. Știa că după curbe urma o porțiune dreaptă la capătul căreia putea să vireze la dreapta spre stejarii seculari sau în diagonală spre mănăstire. Era un drum care ducea direct acolo, ocolind satul.

– Vrei să vezi stejarii seculari? Sunt imenși. Nu cred că ai mai văzut așa ceva până acuma.
– Ai spus că mergem la mănăstire!
– Ajungem și acolo. Voiam doar să-ți mai arăt ceva frumos.
– Dacă tot m-ai adus până aici…

Cu câțiva metri înainte de intrarea în sat, a virat dreapta pe un drum de țară. Panorama s-a schimbat brusc. De o parte și de alta a drumului, titani ai timpului, cu crengi groase întinse ca niște brațe herculeene pe care se sprijinea cerul, stejarii seculari priveau nepăsători. Nimeni nu-i clintise de sute de ani. Câte unul, pe ici pe colo, pierduse câte un braț în bătălia cu timpul, dar rămăsese frumos ca un războinic întors victorios de pe câmpul de bătălie. Un pic ciung, dar falnic.
A oprit mașina și ea a coborât. O privea aproape paralizat. Nu îndrăznea să se miște de frică să nu dispară fantasma. Tabloul era prea frumos… și părea atâta de fragil. Rochia roșie, cu franjuri spânzurați de poale, de deasupra genunchilor, era singurul reper cu viață în tabloul inert. Pe iarba diamantată de chiciură urmele pașilor ei erau ca o invitație la evadare dintr-o lume încremenită.
S-a oprit lângă primul stejar și a privit în sus, printre crengile lui noduroase care se pierdeau în ceață, de parcă norii coborâseră să se odihnească. Rochia roșie părea prinsă la hotarul dintre cer și pământ.
S-a învârtit în jurul stejarului, mângâindu-l cu o mână. S-ar fi spus că face un dans ritualic pentru a trezi la viață uriașul nepăsător.
A privit-o ”dansând” preț de câteva minute, apoi a coborât și el.

– Ce zici? Îți place?
– Ești nebun? Dacă îmi place??? Mi-aș face acuma o căsuță sub crengile lui.
– Îmi pare rău că trebuie să te anunț, dar căsuța e parte din visul meu. O căsuță mică, o simplă cameră de zi și un dormitor la mansardă. Să ies dimineața și să-mi beau cafeaua stând în fund pe prag. Cred că mi-ar plăcea și o pipă.
– Și altceva? Ce mai vezi în visul tău?
– Nu-i suficient?
– Crezi?
– De ce nu?
– Doar tu, cafeaua și o pipă? A naibii sunteți voi bărbații. Nici să visați nu știți.
– Adică?
– Ești egoist… sau e prea mic visul tău?
– Visul meu e făcut pe măsura mea.
– Și nu mai încape nimeni acolo?
– Nu știu. Rămâne să vedem. Pană la urmă, fiecare vine cu visul lui și dacă cele două vise se întrepătrund, atunci poate ieși un vis frumos. Dar de cele mai multe ori viața nu prea are simțul măsurii. Spunea un tip, care din când în când le mai nimerește, unul Relea, sau cam așa ceva, că ”nu poți să intri în visurile unei femei doar pentru simplul fapt că ea îți umple visurile tale”.
– Nu cred în visuri mari și visuri mici. Visurile n-au granițe, de aceea îți oferă ceea ce îți lipsește în viață: libertatea de a fi tu însuți.
– Noi suntem nebuni? Despre ce vorbim? Hai, să vezi mănăstirea.
– Ajungem și acolo, dar hai să mergem mai întâi … pană la capătul drumului…

*****
Au urcat amândoi în mașină și au făcut pârtie prin ceață… pană la capătul drumului.
Stejarii seculari se apropiau și se îndepărtau, indiferenți la visuri și viață. Timpul lor era o măsură prea mare pentru muritorii rătăciți pe acest pământ.

Nu există capete de drum, ci doar drumuri care nasc un pod. E o alegere. Unii se aventurează peste pod. Alții fac cale întoarsă. Drumurile sunt simple… pașii noștri le complică. Dincolo de pod însă…

Mașina a ieșit de pe drumul de țară și cauciucurile păreau că se lipesc de asfalt.
Încă 500 de metri și motorul a amuțit. Liniște. Câmpul din dreapta, sterp și înghețat, era ciugulit, ca un cadavru, de un cârd de ciori. Din când în când se ridicau ca niște draci zburători și aerul din jur se umplea ce croncănitul sinistru al cioclilor de pe cer. Și-a întors privirea. Nu pentru asta venise.
În fața lui, pe lângă zidul mănăstirii, rochia roșie parcă plutea. Vântul, de la marginea satului, îi răscolea părul pe care încercase să-l prindă sub ochelarii de soare, apoi i se încurca printre picioare, îi mângâia genunchii, sedus de rotunjimea coapselor ei, și nu se sfia să o îmbrătișeze tandru. Întotdeauna purta ochelari de soare. Chiar și iarna. Poate încerca să ascundă ceva… sau poate că nu voia să-și arate sclipirile din ochi atunci când … se apropia de capătul drumului. Își deschise larg brațele, ca o pasăre liberă în zbor, lăsându-se în voia atingerii sălbatice a vântului. Nu se mai sfia să arate că se trezise leoaica din ea. Avea privirea vânătorului sigur de prada sa. Tocmai treceau pe sub turnul clopotniță. S-a întors brusc spre el.

– Îmi place. Sunt prietenă cu vântul. Hai să vedem ce vrei să-mi arăți la mânăstire. N-am auzit de ea până acuma.
– Probabil că nici n-ai să mai auzi. Călugării nu vor să o transforme în loc pentru turiști. Preferă să trăiască în sărăcia lor decât să murdărească locul.
– Turiști, nu… sărăcie, da… atunci ce are așa interesant locul ăsta?
– Vei simți după ce intrăm în biserică. E veche. Vreo 500 de ani. Comuniștii i-au pus lacătul pe ușă și au alungat călugării. Cred ca a reușit să păstreze înăuntru forța credinței. Pune-ți o dorință după ce intri și s-ar putea să se împlinească.
– Ha, ha, ha… ai grijă ce-ți dorești ca s-ar putea… Cât mister!!! Poate îmi arăți și cum coboară îngerii din clopotniță.
– Clopotnița e chiar deasupra noastră. Nu știu dacă vor coborî îngerii de acolo, dar putem încerca să urcăm noi până la ei. Nu mult. Doar până la primul nivel. Scara e foarte abruptă și n-aș risca sa urc mai sus.
– Știi ceva? Hai în clopotniță. Să nu fugă îngerii.
– Parcă trebuia să intrăm mai întâi în biserică, să-ți pui o dorință.
– N-am nevoie să intru. Despre dorințe nu trebuie să vorbești, ci trebuie să le faci să împlinească. Hai, sus pe scară.

Intrarea se făcea pe o ușiță înaltă de vreun metru și jumătate. Turnul din piatră părea pe dinafară un paznic încremenit în post ca un soldat uitat la marginea unui imperiu. Un imperiu al timpului care uneori curge prea repede, alteori se oprește și privește ironic spre noi parcă spunându-ne:
”Lașilor, m-ați pierdut. Nu puteți merge în ritmul meu. Voi fi mereu înaintea voastră. Fricile voastre va țin captivi. ”
Da, fricile ne țin captivi și ne dau valoare. Cu cât mai multe frici, cu atâta ești mai bine văzut. Când avem de ales între Frică și Dragoste vom alege întotdeauna pe cea dintâi.
Frica ne dă repere, ne pune granițe, ridică ziduri, acoperă neputințe, ascunde eșecuri, cenzurează cuvintele, înăbușă gânduri, distorsionează percepții, controlează destine, omoară suflete. Dragostea nu ține cont de timp și nici de repere. Se întâmplă, pur și simplu și are gust de libertate. Dar cine mai știe cum este gustul libertății?

*****

Ea s-a avântat prima pe scara elicoidală a turnului. Câte o piatră pentru fiecare treaptă prinsă de axul central. Pașii îi erau fără ezitare. Rochia roșie tremura pe fiecare genunchi care se ridica și se zbătea ca o aripă de fluture alunecând pe coapsa celuilalt picior, lăsând în urmă un parfum discret de iasomie, ca un fior nedeslușit.
El o urma cu un pic de frică. Spațiile înguste și semiîntunericul care învăluia treptele îl făceau să pipăie bine zidul. Avea nevoie de puncte de sprijin. Și în viată și-a căutat mereu puncte de sprijin. Nu-i plăcea să meargă fără o plasă de siguranță. Trăia mai degrabă sprijinindu-se pe trecut. Mergea înainte ca un șofer care privește mereu în oglinda retrovizoare.
În sfârșit, ultima treaptă spre primul nivel. Răsuflă ușurat. Măcar era lumină și un spațiu mai mare. Pe jos erau abandonate bucăți de scânduri, probabil de la schelele care înconjurau turnul. Ea s-a așezat liniștită pe marginea unei ferestre. Parcă nici nu făcuse efortul de a urca până acolo. Își legăna relaxată un picior, iar franjurile roșii se mișcau amețite sub genunchi. Același genunchi care ar fi încăput ușor în palma lui.

– Nu e rău, până aici. Dar vreau să urc mai sus.
– Eu ți-am spus că te duc la mănăstire, nu în turn.
– Și turnul nu-i tot al mănăstirii?
– Cred că ar trebui să fim prudenți. Ai văzut cum arată scara și până sus mai avem de două ori pe atâta.
– Și ce dacă? Eu urc! Să nu spui că ți-i frică.

Lovitură în plex! Ce să răspundă? Cum să-i spui unei femei că ți-e frică să urci o scară, chiar dacă e abruptă, și e întuneric, și nu știi ce este până sus, și mai ales nu știi cum o să cobori apoi.

– Nu e vorba de frică. Nu știu dacă scara e întreagă până sus. Vezi că se lucrează.
– Dacă nu-i întreagă, ne întoarcem. Vreau să văd cum se vede de sus.
– Tu ești născută în zodia caprei negre?
– Iar tu parcă ești născut în zodia racului. Ce te tot dai în spate? Nu mori.
– Sunt doar prudent!
– Uite așa ajungeți voi, bărbații, să muriți cu ”prudența în mână”.
– Aș vrea să spun că e tupeu ca să nu zic obrăznicie? Te pricepi așa bine la bărbați?
– La bărbați se pricepe oricine. Mai puțin bărbații. Ha, ha, ha…

Râdea și veselia din glasul ei parcă învia aerul încremenit al clopotniței. Se simțea sigură și cu poftă de viață. Nu mai știa ce replică să-i dea. Ca să nu răbufnească, s-a întors și s-a îndreptat spre scări. Tocmai pusese piciorul, atent, pe prima treaptă ca să coboare.

– Hei! Unde pleci? Parcă trebuia să urcăm până la clopote.
– Eu n-am spus că vreau să urc până la clopote.
– N-ai spus, dar nu-i elegant să mă lași să urc singură. Cum vom povesti amicilor aventura asta?
– Ce să fac? Să povestesc? Să povestesc că am urcat cu o nebună într-o clopotniță? Mă rog… o să povestesc dacă scap viu de aici.
– Hai, nu te mai victimiza. N-ai pățit nimic. Dacă pățești, îți promit că am eu grijă de tine.
– Aha… grijă să nu sufăr prea mult! Ce folosești de obicei: cianură sau limbă ta otrăvită?
– Ție ce ți-ar plăcea? Ha, ha, ha…
– Știi ceva? Hai, urcă! Poate îți cade vreun înger în cap.
– Ai văzut că știi să fii galant? Ha, ha, ha…

Și fără să mai privească în spate, rochia roșie începu să plutească de pe o treaptă pe alta, lăsând în urmă, discret, fiorul parfumului de iasomie. Când ultima pată roșie dispăru în curbura scării, se hotărî și el să urce. Nu te pui cu nebuna, dar nici nu-i bine să o lași să facă ce-i trece prin cap fără să o supraveghezi. El o adusese…
Din când în când mai deschidea telefonul ca să lumineze treptele. Da, până sus era un drum de două mai lung decât făcuse până la primul nivel. Și parcă scara se tot îngusta. Nici nu mai știa dacă îi era frică de scara întunecată sau de ideea de a sta cu ea într-un turn. Singuri, ca două suflete condamnate la o detenție eternă. Oare ce ar face dacă s-ar întâmpla? Ea ce crede? Să o întrebe? Mda… mai întâi să ajungă sus. Din rochia roșie nu se mai vedea nici măcar un petec. Deodată un strigăt de entuziasm îi dădu de veste că ea ajunsese până la clopote. Oare o fi găsit acolo îngerii? Când or fi văzut un drac de fată ca ea, probabil că și-au luat zborul. Bieții îngeri, plictisiți și plicticoși. Mai bine un drac de fată.
Ultimele trei trepte… gâfâia și simțea că îi tremurau gleznele. Strânse din dinți și se sprijini de zid. Mai bine să pară obosit decât să se vadă cum tremură.

– Hai, lupule! Ai ajuns? Ți-am zis că ești un lup știrb!
– Iar eu ți-am spus că lupul de dar nu se caută la dinți! Unde-s îngerii? Nu cumva s-au speriat de limba ta otrăvită?
– Dacă nu era limba mea otrăvită nu urcai până aici. Asta o să ții minte toată viața.
– Sper să ții și tu minte, pentru că a doua oară nu mă mai prinzi.
– Nu mi-am pus în gând să te prind acuma. Dar uite că s-a întâmplat. Nu mai încerca să te gândești la ce faci. Îți place? Ce-ar fi să ne închidă cineva în turnul asta pentru o veșnicie? Ce-ai face?

Ultimele ei cuvinte îl înghețară. Oare citea gândurile? Exact la asta se gândise și el în timp ce urca. Nu știa ce să răspundă. Ori poate trebuia să facă ceva? O fi o capcană? Simțea că nu mai știe cum să joace acest joc. De fapt, nu controlase niciodată jocul. Era doar o iluzie, iar ea se pricepea să-i țină iluzia trează. Știa să se joace cu mintea lui.

– Eu ți-am spus că dacă vrei ca dorințele să ți se împlinească, trebuia să treci mai întâi prin biserică, să le scrii frumos în gând și să crezi în ele, iar după îngeri să fugi după aceea.
– Ești un prost… Ca să mi se împlinească dorințele am nevoie doar de tine. Dacă voiam să fug după îngeri nu veneam cu tine. Du-te dracului…

Clopotul spânzurat în turn parcă paralizase. Rochia roșie începu să coboare furioasă scara turnului. Cu fiecare pas ar fi vrut să dărâme treptele ca să nu mai rămână nici un drum de întors în urma ei. El stătea în dreptul ferestrei și privea în gol, năucit de viteza cu care se petrecuse totul.
Prudența poate nărui o poveste iar uneori chiar un destin. Din înălțimea clopotniței, văzu jos o pată roșie. Ea ridică privirea și îi strigă:
– Dacă totuși te duci dracului, prostule, păstrează-mi și mie un loc. Nu pleca singur!

Nu glumea, dar nu avea de unde să știe că în fața unei asemenea declarații Porțile Iadului rămâneau ferecate.
Capătul drumului nu era acolo…

Profesorii noștri – video 1989

Luna mai 1989,  la clasa a XII-a A de la Liceul Mihai Eminescu din Iași se țineau ultimele ore. Cineva, nu știu cine, avea un prieten cu o cameră video. Lucru rar la acea vreme. Se filma pe casete cu bandă. Ca la casetofoane, doar că erau mai mari. Mult mai mari.

Spre norocul tuturor celor care suntem absolvenți de Eminescu înainte de 1989, colegii noștri au reușit să surprindă câteva momente cu o serie de profesori de care ne amintim, acuma, cu drag. Nu vă mai țin de vorbă, postez doar filmulețele cu:

• prof. de matematică Amălinei Valerian
• prof. de istorie Olga Diaconu
• prof. de fizica Rodica Perjoiu
• prof. de engleză Constantin Paidos
• prof. de franceză Dimitrie Terzici