Locul în care poezia a murit


Am revăzut azi, pentru a patra oara, Lacul cu nuferi de la Ipotești.

Prima dată l-am văzut în aprilie 2006 și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de pădure. Era o zi cu o ploaie ușoară. Am lăsat mașina la capătul aleii. Eram singurii vizitatori care ajungeam acolo. Am urcat, ușor, pe jos, fără să fim deranjați de ploaia fină. Verdele crud al frunzelor care abia ieșiseră din muguri crea o lumină mirifică. Aleea cu pavele pătrate din beton se desfășura lin până într-un punct în care, la dreapta, începeau scările ce urcau până la lac. De o parte și de alta a scărilor, în copaci erau o grămadă de căsuțe pentru zburătoare, iar glasurile lor făceau din pădure un fel de bazar al trilurilor. Niciodată n-am mai auzit atâtea păsări de pădure la un loc. Pur și simplu erai ca într-o împărăție a păsărilor.

Sus, la lac, nu era amenajată nici un fel de alee. Am mers cu grijă prin noroi, dar a meritat. Lacul părea proaspăt, parcă respira, deși nu se ocupa nimeni de el. Avea o culoare vie și trilurile păsărilor din jur păreau că deschid o poartă spre universul poetic eminescian.

M-am reîntors la Lacul cu nuferi de la Ipotești doi ani mai târziu. Era în luna august 2008. Doar două mașini erau parcate la intrarea pe alee. E greu să uit poiana aflată la câteva zeci de metri de lac, spre care acuma sunt indicatoare. Diferența este ca poiana din 2008 era ca un basm. Cea de acuma e o paragină.

Și m-am întors, din nou, la Lacul cu nuferi de la Ipotești, în 2009. Tot vara. Aceeași poveste, același basm, același fior poetic. Nu erau amenajările de acuma, dar era poezie în jur. Erau păsări, era viața în forma ei naturală.

Acuma au pus băncuțe, indicatoare, alei cu pavele, au refăcut podul, dar au dispărut păsărelele, a dispărut basmul, a murit poezia.

E un loc turistic

  • cu oameni grăbiți să-și facă o poză,

  • cu mame stresate care țipă a copii și la soți să aibă grijă la apă,

  • cu amorezi cu ceafa rasă și piți de tip Barbie care scuipă coji de semințe,

  • cu oameni care au ieșit la aer curat ca să fumeze o jumătate de pachet de țigări,

  • cu copii care mănâncă napolitane și pufuleți iar ambalajele le lasă aiurea,

  • cu ”doamne și domni” care au căutat liniștea și vorbesc la telefon de parcă ar vrea să le împărtășească și altora istoriile familiei,

  • etc, etc … vă rog să completați…

     

E trist! Sincer vă spun, e trist! Nu mai vreau să văd și a cincea oară lacul cu nuferi de la Ipotești.

 

Citiți textul integral pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: La Ipotești, în pădurea Lacului cu nuferi, poezia a murit

Advertisements

Ana Kos și dorurile șoptite


ana kos

Poeziile scrise de Ana Kos au în primul rând suflet, apoi au viață, au ritm, unele au rimă, altele par o joacă de adolescentă, unele ne dezvăluie focul interior al unei femei mature, dar cert este că fiecare în parte transmite un mesaj clar, neechivoc, ce se înscrie în concepția autoarei că ”cele mai frumoase poezii sunt cele triste”.

Lirismul poetei Ana Kos se circumscrie unei continue căutări a sentimentelor, împărtășite sau neîmpărtășite, a dorințelor, a atingerilor și chiar a întrepătrunderii trupurilor. Dacă mulți poeți par că au epuizat tema sufletelor pereche, poezia Anei Kos vine să ne amintească despre faptul că suntem oameni, că sentimentele se nasc în suflet dar se exprimă prin trup, prin gesturi, prin atitudini, prin căutarea trupului pereche.

Meditațiile, introspecțiile lirice ale Anei Kos au loc cu aceeași efervescență poetică atât la miez de noapte, dimineața în zori cât și la lumina clară a zilei. Dorurile șoptite nu sunt pentru un timp ci pentru oricare timp, pentru oricare vârstă.

Adolescenți, maturi sau vârstnici, cititorii vor regăsi în versul Anei Kos o frântură din propriile lor emoții trăite acum sau cândva, altundeva.

 

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL.

Poezii din cotoare de carti


Meseria de a trai

 

Esențele de poezie se găsesc în jurul  nostru. Astăzi m-am jucat cu cărțile. Le-am întins, le-am adunat, le-am clădit, le-am permutat și am fotografiat poezia de pe cotorul lor. N-am știu până acuma că se poate așa ceva. E fabulos să scoți versuri din cotoare de cărți.

Totul a pornit de la un concurs organizat pe site-ul hyperliteratura.

Esențele de poezie se iau cu pipeta. Esențele de poezie le simți adânc. Esențele se poezie îți rămân pe suflet. Esențele de poezie nu le poți împărți cu nimeni. Fiecare le simte altfel. Sunt unice.

Citiți și: Poezie … Cine n-a scris măcar o poezie?

Am făcut mai multe variante, dar m-am decis sa postez pe facebook doar vreo nouă. Spre surprinderea mea, cea mai apreciată a fost cea căreia îi dădeam cele mai puține șanse. Chiar am stat în cumpănă dacă merită să o postez. Am adăugat-o în ultimul moment, mai mult din întâmplare.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana

Nicu Ochiana, magicianul versurilor…


Nicu Ochiana

 

Am spus-o în urmă cu câteva săptămâni și trebuie să o spun din nou: ”În fața poeziei mă predau!”

Nu o fac pentru că nu mi-ar plăcea versurile ci pentru că poezia nu ar trebui explicată sau povestită. E ca și cum ai vrea să povestești un cântec. Ce poți să spui? Poți doar să-l asculți și să simți dacă sufletul rezonează cu acordurile. La fel, când vine vorba de poezie, poți doar să o citești și să oferi un răsfăț sufletului și imaginației. Poți să plutești pe ritmuri și rime, să te lași sedus și să te abandonezi nebănuitelor înțelesuri. Nimeni nu va ști ce simți.

De asemenea, nimeni nu va ști ce a simțit poetul când și-a transcris sufletul în versuri. E un fel de naștere care se petrece pentru că trebuie, nu pentru că ar avea cineva nevoie de ea. Nu scrii pentru alții, ci scrii pentru tine. Ca și cum stai de vorbă cu sufletul tău, seara, la o cană cu vin, în fața unei sobe în care trosnesc vreascuri și umbrele prind viață pe pereți.

Cititi mai mult pe blogul meu de pe site-ul Revistei de cultura contemporana TIMPUL

“Sunt cel mai cuminte băiat dintre îngeri”


Mălin Tacu 1

Simt de mult timp ca trebuie sa scriu despre Malin Tacu. Am fost colegi doar un an, in clasa a VIII-a la Liceul Mihai Eminescu din Iasi. Apoi el a trecut la clasa de filologie iar eu am ramas la mate-fizica. In decembrie 1986, Malin a fost ucis de Securitatea romana.

Povestea morții lui Mălin Tacu o găsiți pe net. Nu mi-am propus să revin asupra unui dosar și a unei crime pentru care încă nu a plătit nimeni.

Pentru că e decembrie, pentru că pe 22 decembrie se împlinesc, iată, 29 de ani de cândMălin Tacu ne privește de undeva, de sus, vreau să vă rog să citiți câteva dintre poeziile lui. Poeziile unui adolescent pentru care zborul s-a frânt mult prea devreme.

 

Cantecul Ochilor
Iarăşi, nota la purtare mi-a fost scăzută !
Sunt cel mai cuminte băiat dintre îngeri
Doar numele şoptit de primăvară – Mălin ! –
Este aruncat din suflet în suflet
Ca o minge de curcubeu
Ce vuiet sublim !
În clasa a unsprezecea sunt 31 sarafane
Mă consider mereu la o lecţie de magie
Mă spăl cu ochii fetelor
Să gust sufletul celei mai frumoase.

Stau pe scaunul meu ironic
Şi desenez o floare pe chipul lui Iago
Mi-i dor de pustiuri îmbrăcate în luna roşie
Şi de plânsul liric al femeilor de la Mecca
De mâine numele meu va fi Mahaleb
Vreau să obţin nota la purtare
În limba în care a început poezia.

 

Cititi mai multe poezii ale lu Malin pe blogul meu de pe site-ul revistei TIMPUL: Alexandru Mălin Tacu – cel mai cuminte băiat dintre îngeri